— Èyà omi, omi sí fún mi…

Lumina albastră a Mareicilor străluceşte în jurul degetelor ei subţiri. Apa fierbe şi se răsuceşte în aer, despicându-se în două. Nâo sare pe poteca pe care a creat-o şi le face semn celorlalţi s-o urmeze.

Roën îşi vâră cuţitul în buzunar. Nu-i aruncă lui Zélie nici măcar o privire când sare după Mareică. Dar Zélie ezită în faţa punctului de intrare. Tzain pune o mână pe umărul ei.

— Eşti sigură că nu vrei să vin? o întreabă el.

— Nu. E în regulă. Sunt suficient de puternică încât să închei acest război.

Tzain o strânge tare în braţe. Mă aşez lângă el. Zélie sare înăuntru, lângă Nâo şi Roën.

— Èyà omi, omi sí fún mi…

Nâo îşi continuă incantaţia. Manipulează apa. Aceasta se închide deasupra capetelor lor, prinzându-i într-o bulă mare de aer care le va permite să se mişte liber prin lacurile subterane. Tzain se uită

încruntat cum sora lui se îndepărtează. Corpul îi e încordat.

— Chiar crezi că pot s-o facă? mă întreabă, iar eu mă silesc să dau din cap, în semn de aprobare.

— Trebuie s-o facă, îi spun. Sunt cei mai puternici dintre noi. Dar când cei trei dispar, îmi înfig unghiile în palme. Dacă nu vor reuşi, ştiu ce am de făcut.

CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI OPT

INAN

Ne aflăm în ahéré. Mâna îmi tremură pe moneda de aramă. Cu fiecare secundă care trece, simt greutatea vieţilor care atârnă în balanţă. Mama stă în faţa mea. Dacă te uiţi la ea, nici n-ai bănui cât sânge are pe mâini. Pe faţa ei nu se întrezăreşte nicio urmă de vinovăţie. Mai mult decât atât: se străduieşte să-şi reţină zâmbetul.

Generalul Fa’izah îmi întinde un pergament rulat şi spune:

— Majestate, am primit veşti de la palat. Iyika se apropie de graniţele Lagosului.

— Soldaţii noştri sunt pe poziţii? întreabă Mama.

— Da. Absolut toţi.

— Bine.

Mama le zâmbeşte ofiţerilor aflaţi în jurul mesei. Când ochii ei se opresc asupra lui Ojore, inima mi se frânge. Nu-mi pot lua privirea de la arsurile de pe gâtul lui. Arsurile pe care Mama le-a provocat.

Nu ştiu cum de poate să-i zâmbească lui Ojore, să-i vorbească. Să

respire lângă el. De când am aflat adevărul, nu-l mai pot privi în ochi.

Nu ştiu când voi fi din nou în stare s-o fac.

— Am nevoie de aer.

Mă ridic în picioare. Evit privirea lui Ojore şi mă îndrept spre uşă.

— Inan, trebuie să rămânem aici! îmi strigă Mama. Rebelii Iyika ar putea ataca în orice clipă…

— N-o să păţesc nimic.

Nu-i las timp să răspundă.

În clipa în care ajung afară, încep să alerg. Briza muntelui îmi zvântă sudoarea pe piele. Încerc să cuprind totul cu mintea. Când aud că mama mă strigă, mă strecor în ahéréul de fier al fortăreţei militare din Ibadan. Închid repede uşa. Nu vreau să vadă unde am intrat.

Faptul că mă îndepărtez de ea nu uşurează povara crimelor ei, nici nu şterge sângele pe care familia mea l-a vărsat. Păşesc pe podelele de metal. Mă gândesc la măcelul care ne aşteaptă. Oare câţi oameni trebuie să mai moară ca să protejeze un tron furat? Câţi dintre cei

care-şi dau viaţa vor fi maji?

Trebuie să opresc nenorocirea asta.

Merg de colo-colo prin încăpere. Nu contează dacă Amari nu acceptă concesia pe care o fac. Eu singur trebuie să pun capăt acestei lupte.

Încuietoarea pocneşte şi uşa scârţâie în spatele meu. Strâng pumnii.

— Mamă, s-a terminat…

Îl văd pe Ojore în prag. Mă priveşte fix, cu o expresie goală.

— Am crezut că a intrat Mama.

Uşa se închide. Face un pas înainte. Lumina felinarului se revarsă

peste arsurile de pe gâtul lui. Îmi întorc privirea, cuprins de greaţă.

— Trebuie să anulăm atacul, îi zic. M-am înşelat. Războiul acesta…

Am împins lucrurile prea departe.

— De ce nu te uiţi la mine?

Vocea lui e ca de gheaţă. Mi se ridică părul pe ceafă. Ojore face un pas spre mine.

— Să ştii că nu-i cazul să ai remuşcări. E limpede că mama ta nu are, iar ea ştie adevărul de ani buni.

Am un nod în gât. Ridic privirea şi văd că buzele lui sunt schimonosite într-o expresie sinistră. Nu-l recunosc pe omul din faţa mea. Parcă nu mai e vechiul Ojore.

— N-am putut să rămân aici, ştiind că lupta e în Lagos, îmi spune.

N-am putut să-mi las soldaţii să încheie singuri acest război. Tocmai veneam să vă spun. Nu mă aşteptam să vă surprind pe tine şi pe mama ta în timp ce sărbătoreaţi moartea familiei mele.

Lacrimile pe care le simt în glasul lui sunt mai dureroase decât rana pe care mi-a provocat-o sabia Tatei. Nu ştiu ce să spun. Simt că

sunt alb ca varul la faţă.

Scutur din cap.