Eolicul se uită la mine cu ochi cârpiţi de somn, în lumina felinarelor de pe coridor.

— Sper că mă deranjezi pentru că suntem atacaţi.

— Vreau să vorbim despre Ibadan. Trebuie să ne schimbăm planul.

Jahi face un pas înapoi şi deschide mai mult uşa.

— Vin şi ceilalţi Mai-mari?

Intru în camera lui, imaginându-mi faţa lui Inan.

— Nu. Ei au planul lor. Acesta va rămâne între noi doi.

CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI ŞAPTE

AMARI

În sfârşit, după patru zile de săpat tuneluri prin munţii de lângă

Ibadan, răzbim dincolo de stânci. Kâmarū se îndepărtează de piatra ce începe să se macine, dezvăluind apa strălucitoare care umple peşterile. Când mă uit la undele ce încreţesc suprafaţa apei, simt o greutate în stomac. Ceilalţi Mai-mari se uită la mine, aşteptându-mi porunca.

— Sunt înăuntru?

Mă întorc spre Dakarai. În spatele nostru, el îşi şopteşte incantaţia.

Un roi de stele apare între palmele lui. Imaginea translucidă a câtorva săteni care se află în ahéré pâlpâie.

Pereţii peşterii se îngustează cu fiecare scenă pe care el o apropie: copiii înotând în lac; tatăl şi fiica pregătind cina, în timp ce soarele apune; şirul de oameni care umplu găleţi cu apă din fântâna satului.

Am senzaţia că fiecare sătean nevinovat e o mină pe câmpul de luptă.

— Uite-i!

Îl prind pe Tzain de braţ. În scena translucidă dintre palmele lui Dakarai îi văd pe Mama şi pe Inan. Deşi imaginea este neclară, fiindcă

ne aflăm în afara lanţului muntos al Ibadanului, le recunosc siluetele.

Stau într-o ahéré piramidală, înconjuraţi de ofiţeri. E ciudat să-i privesc de la distanţă. Nu au nici cea mai mică idee despre ce urmează să se întâmple.

Vocea mea răsună între pereţii înghesuiţi ai peşterii:

— Nu mai avem mult timp. Soldaţii care patrulează în sat schimbă

garda la răsăritul soarelui. Odată ce Nâo găseşte calea spre lacurile din Ibadan, va trebui să ne mişcăm repede, ca să-i lovim în timpul schimbului de gardă.

— Hai s-o facem! zice Nâo şi îşi potriveşte casca albastră pe capul ras. Eu sunt gata. Cine se scufundă cu mine?

Roën se ridică din spatele grupului. Pe chipul lui nu se citeşte nicio emoţie. Odată ce intrăm acolo, el este singurul care poate găsi

ascunzătoarea lui Inan.

— Vin şi eu, se oferă Tzain. Cunosc satul. Vă pot ajuta să-i găsiţi.

Scutur din cap.

— Indiferent cine merge cu Roën, va rămâne blocat în Ibadan până

când Nâo se întoarce să ne ia. Avem nevoie de cineva care are magie.

— Mă duc eu.

Zélie ridică mâna. Nu-mi vine să cred. Nu mi-a spus nici măcar două vorbe toată săptămâna. Chiar sunt surprinsă că se află aici.

— Îmi amintesc satul, spune ea. Îi vom găsi pe rege şi pe regină, cât timp voi înaintaţi.

Zélie nu mă priveşte în ochi.

— Aşa o să facem, îi zic. Voi, ceilalţi, odihniţi-vă! Dar fiţi pregătiţi să vă puneţi în mişcare! De îndată ce Nâo se întoarce după noi, mergem să punem capăt acestui război.

Mai-marii se împrăştie care încotro în puţinul spaţiu pe care-l avem la dispoziţie. Doar Jahi rămâne în urmă.

Îşi coboară vocea şi gesticulează către Imani.

— Cu noi cum rămâne?

— Aşteaptă până adoarme toată lumea, îi şoptesc. Apoi îndreptaţi-vă spre munţi.

Un gust amar îmi învăluie gura când Jahi se răsuceşte ca să-i transmită lui Imani instrucţiunile mele. Pe chipul Cancerului se citeşte surprinderea cât timp Jahi îi şopteşte la ureche, dar apoi Imani se uită la mine şi dă aprobator din cap.

Relaxează-te, Amari! mă îndemn. Nu se va ajunge atât de departe.

Putem să-i învingem pe Mama şi pe Inan. Pur şi simplu trebuie să ne ţinem de planul stabilit.

Mă îndrept spre Zélie. Strângând din buze, îşi pune armura.

Îi zâmbesc.

— Mulţumesc, Amari! Nu erai obligată să te oferi.

— N-am de gând să-l las pe fratele meu să se sinucidă, doar ca tu să te poţi aşeza pe tronul tău preţios.

Trece pe lângă mine, atingându-mă uşor cu umărul. Nu observă

cât de adânc mă răneşte ura ei. Zélie i se alătură lui Nâo. Mareica îi dă

un sărut lui Khani. Cele două se îmbrăţişează, apoi Nâo face un pas înainte. Se postează în faţa punctului de intrare şi îşi întinde palmele

spre apă. Rosteşte o incantaţie.