viu. Apoi lumina dispare pentru totdeauna.
Urechile îmi ţiuie din cauza şocului. Abdomenul mă arde. Dar când trag din nou aer în piept, simt cum îmi îngheaţă sângele în vene.
Pot să respir, dar nu-l mai simt pe el.
— Mâzeli!
Mă rostogolesc din hamac şi mă prăbuşesc la podea. Corpul îi este zguduit de spasme incontrolabile. Pielea lui pare atât de rece…
Îl iau de mână.
— Ẹ tọnná agbára yin! Aprinde-ţi magia! Conectează-te!
Dar, cu toate că încerc din răsputeri să leg forţele noastre vitale, tatuajele mele pâlpâie stins. Magia mea nu se aprinde.
— Eşti prea slăbită!
Mama Agba mă apucă de umăr, însă îi dau mâna laoparte. Vederea mi se înceţoşează de furie.
— Ce-ai făcut? strig la ea.
Vocea mea răsună în infirmerie. Deodată, spasmele lui Mâzeli încetează. Mă cuprinde îngrijorarea. Mâzeli geme:
— Jagunjagun…
Vocea lui e atât de slabă… Doar o umbră, faţă de obişnuitul lui timbru sonor. Duc la gură o mână tremurândă, ca să-mi stăpânesc hohotul de plâns.
Îi iau mâinile într-ale mele, sărutându-i vârfurile reci ale degetelor.
— Sunt aici. Sunt chiar aici. Nu plec nicăieri.
Semnele pietrei-lunii pâlpâie pe pielea mea. Văd cum forţa lui vitală – în nuanţe de violet – îi învăluie trupul inert. Înainte, strălucea foarte puternic. Acum păleşte sub ochii mei. O stea care nu mai poate străluci.
În spatele lui, Khani îşi ridică mâinile. Chipul ei spune totul: nu poate fi salvat. Răul a fost făcut.
Pleoapele lui Mâzeli se zbat.
— Ceilalţi… îngaimă el. Am reuşit… Ceilalţi sunt…
Mă lupt cu durerea care mă sugrumă. Îl asigur:
— Sunt în siguranţă. Datorită ţie, toată lumea e teafără.
Lacrimi strălucitoare se adună în ochii căprui ai lui Mâzeli. Nu-mi mai pot reţine hohotele de plâns. Se căzneşte să nu plângă.
— Eu nu… Nu vreau…
Începe să tremure. Aproape că văd cum îl învăluie teama. Îmi şterg lacrimile şi mă oţelesc. Nu pot să plâng, când el are atâta nevoie de mine.
Îl mângâi pe cap aşa cum mă mângâia mama, pe vremea când eram copilă.
— Acesta-i doar începutul. O vei vedea pe mama ta pe partea cealaltă. Tu şi Arunima veţi râde din nou împreună.
— O s-o văd şi pe Oya?
Mă strânge de braţ. Lacrimile i se scurg pe obraji. Îi cuprind chipul în palme şi îi ofer cel mai strălucitor zâmbet al meu.
— Oya îl va primi acasă, cu braţele deschise, pe cel mai curajos soldat al ei.
Încearcă să încuviinţeze din cap, dar chipul i se schimonoseşte de durere. Tuşeşte cu sânge din nou.
— Nu mi-e frică.
Îmi sprijin fruntea de a lui.
— Foarte bine! Eşti un soldat al morţii. N-ai de ce să te temi.
Fiecare cuvânt pe care îl rostesc e ca un tăiş care mă crestează pe dinăuntru. Este săgeata pe care au tras-o în pieptul lui Baba. Este ca şi cum aş fi silită să-mi smulg inima din piept şi s-o îngrop din nou.
— Secerătorii… spune el, cu răsuflarea întretăiată. Să nu fie trişti din pricina mea.
Ochii lui rotunzi se înceţoşează tot mai mult, deşi se străduieşte
să-i ţină deschişi.
— Mâzeli!
Îi prind mâinile cu putere. Strânsoarea lui e tot mai slabă.
