Datoria înainte de sine. Strâng în pumn moneda de aramă. Datoria înainte de sine. Data viitoare când ne vom întâlni, nu va exista împăcare. Doar distrugere totală.
Un singur învingător va rămâne la sfârşitul acestui război. Un singur conducător va sta pe tronul meu. Nu mai pot da înapoi.
Trebuie să-i elimin pe Iyika, indiferent care vor fi urmările pentru Amari şi Zélie.
Voi pune capăt acestui război.
Mama se întoarce spre Ojore şi ordonă:
— Adună restul soldaţilor! Vom ataca iar, cât timp ei sunt la pământ.
Scutur din cap.
— Nu. Atât timp cât sunt uniţi, ne vor învinge. Nu contează câţi soldaţi avem.
Închid ochii şi încerc să vizualizez următoarele noastre mişcări ca pe nişte piese pe o tablă de senet. Trebuie să-i slăbim iremediabil. Să
dezbinăm, să cucerim, iar apoi să-i forţăm să se predea.
— Cum să facem asta? întreabă Ojore.
Mă uit la moneda de aramă, imaginându-mi chipul lui Zélie.
Pentru o clipă, am crezut că vom putea trece peste durere. Acum ştiu că acea zi nu va veni niciodată.
Îi răspund:
— Vom folosi ceea ce Amari şi Zélie urăsc cel mai mult. Pe mine.
CAPITOLUL CINCIZECI ŞI OPT
ZÉLIE
NU FI TRISTĂ.
Încă aud vocea lui Mâzeli. Lacrimi tăcute mi se preling pe obraji, picurând pe gresia din baie. Mă aflu în apartamentul meu din aripa Mai-marilor. Îmi cuprind pieptul cu braţele, chinuindu-mă să respir.
Mă dor coastele. După trei zile, lumea din jurul meu tot nu şi-a recăpătat culorile. Sângele lui Mâzeli încă îmi pătează pielea.
— Zélie?
Îngheţ când vocea lui Tzain răzbate prin uşa dormitorului meu.
Îmi acopăr gura cu mâna, încercând să-mi înăbuş respiraţia chinuită.
— Se adună Consiliul sanctuarului, spune el încet. Mai-marii îţi cer să li te alături.
— Nu-mi pasă. Pleacă!
Pentru că locul sanctuarului a fost deconspirat, toată lumea e cu ochii în patru. Dar eu nu pot să văd şi să fac nimic din cauza durerii copleşitoare. Nu facem decât să luptăm la nesfârşit.
Ce rost are, când oamenii noştri mor?
— Nu fi tristă.
Şoptesc ultimele cuvinte ale lui Mâzeli. Nu fi tristă.
Mă ridic de pe gresie. Picioarele îmi tremură. Mă târăsc spre cada de cupru, plină cu apă, care mă aşteaptă de ore întregi. Îmi scufund degetele în apa rece. Aerul din jurul meu se rarefiază. Se întâmplă de fiecare dată când încerc să spăl de pe trupul meu ultimele rămăşiţe ale lui Mâzeli.
La naiba!
Vinovăţia mă sufocă. Baia începe să se învârtă cu mine. E ca şi cum tot aerul a fost scos din încăpere.
Ar fi putut să trăiască. Ar fi trebuit să trăiască. Era de datoria mea să-l protejez. Dar am dat greş.
Acum trebuie să port povara greşelilor mele.
În uşa dormitorului meu se aud ciocănituri slabe. Uşa se deschide.
— Pleacă!
Nu pot permite ca Tzain să mă vadă aşa.
Mă târăsc pe podea, ca să închid uşa la loc. O mână bandajată se propteşte în ea. Când musafirul nepoftit intră, nu-mi vine să cred.
— Roën? şoptesc.
Pletele sale negre încadrează chipul mercenarului. Îngenunchează
