Mi-i imaginez pe Inan şi pe Mama printre morţi.

Mi-o imaginez pe cea mai bună prietenă a mea.

Loveşte, Amari!

Vocea Tatei îmi răsună în minte. Izbucnesc în plâns. O greutate îmi apasă pieptul. Mă simt de parcă aş fi îngropată de vie.

Şoptesc:

— Orïsha înainte de toate. Orïsha nu aşteaptă pe nimeni.

Acum, când intru pe poarta Ibadanului, călare pe gheparnară, îmi doresc ca aceste cuvinte să fie adevărate.

CAPITOLUL ŞAPTEZECI ŞI ŞAPTE

ZÉLIE

Când deschid ochii, nu ştiu unde mă aflu. Am senzaţia că sunt suspendată în întuneric. Văd o lumină în formă de cerc, deasupra capului meu.

Simt fibrele aspre ale unei frânghii care-mi înfăşoară pieptul. În secunda următoare, cineva mă trage spre lumină. Bebeluşul plânge la pieptul meu.

— Trage-o peste margine! ordonă cineva.

Mâini ferme mă apucă de braţe, trăgându-mă peste buza fântânii.

Îmi acopăr ochii, ca să-i feresc de lumina prea puternică. Un om îmi ia copilul din braţe. Altcineva se apleacă să desfacă bandajul ud de pe tibia mea sângerândă.

— Dă-mi voie să mă uit!

O privesc pe furiş pe femeia mai în vârstă care îngenunchează

lângă mine. Îşi desface turbanul gele alb şi îl foloseşte drept bandaj pentru piciorul meu.

Femeia dă din cap şi-mi zice:

— Ne-ai salvat. N-am destule cuvinte să-ţi mulţumesc.

Închid ochii. Încerc să gândesc şi să ignor durerea. Sunt buimacă.

Nu-mi mai simt picioarele. În cele din urmă, amintirile încep să se închege. Ne-am adăpostit în fântână. Mi-am folosit umbrele ca să

astup buza fântânii, apoi totul s-a întunecat.

— Roën.

Îmi duc mâinile la piept, străduindu-mă să-l simt. Inima lui încă

bate în mine, dar din ce în ce mai slab.

— Sătenii se ocupă de el. Fac tot ce pot.

Femeia îmi arată ceva cu degetul. Văd o ahéré dincolo de fântână.

Uşile de piatră sunt larg deschise. Văd vindecătorii satului şi kosidánii care se îngrămădesc în jurul lui Roën.

— Trebuie să plec, îi zic.

O dau la o parte, mă chinui să mă ridic în picioare. Simt cum viaţa lui pulsează în mine, însă inima îi bate prea slab. O presiune mi se

acumulează în piept. Aceeaşi greutate covârşitoare pe care am simţit-o înainte să moară Mâzeli.

Nu ştiu cât timp pot să menţin legătura dintre noi înainte ca trupul lui muribund să ne ucidă pe amândoi.

— Zélie, te rog!

Femeia mă sileşte să mă întind la loc şi îmi întinde o cană cu apă

proaspătă. Plescăie dezaprobator din buze.

— Eşti la fel de încăpăţânată ca mama ta.

— Ai cunoscut-o pe Jumoke?

— N-am mai văzut un alt Secerător care să se mişte ca ea, răspunde femeia. La început, am crezut că mama ta s-a întors din morţi.

Se lasă pe spate şi se uită la carnagiul care ne înconjoară.

— Tocmai când credeam că am scăpat de război…

În spatele ei văd un cadavru întins pe stradă. Pălăria roşie a bărbatului zace în praf. Pete de sânge îi spuzesc buzele şi nasul.

Acum, albul ochilor săi e galben. Pielea lui întunecată s-a înnegrit şi s-a scofâlcit din cauza gazului creat de Cancer.

O tânără iese din fântână. Cade la pământ în momentul în care oamenii îi scot hamul improvizat. Se ridică iute. Ochii ei se umplu de lacrimi.

— Baba!

Ţipătul ei îmi străpunge auzul. Se prăbuşeşte peste cadavrul bărbatului, se agaţă de hainele lui pătate. Sunt nevoită să-mi întorc privirea în clipa când un sătean o apucă de mână şi o trage după el.

Ţipetele ei îmi sună mult prea cunoscut.

Aşa am urlat şi eu după Raid.

De ce? Îmi cuprind capul în palme. Încerc să înţeleg. Ce s-a întâmplat cu planul nostru? De ce a lansat Amari atacul?

Deşi mulţi oameni sunt scoşi din fântână, unul câte unul, mi se pare că sunt înconjurată de cei pe care nu i-am putut salva. Tânăra mamă care şi-a salvat pruncul. Divinerul care nu a reuşit să fugă

destul de repede.