CAPITOLUL ŞAPTEZECI ŞI ŞASE

AMARI

Îmi amintesc dimineaţa de după Raid ca şi cum ar fi fost ieri.

Ar fi fost de crezut că, din pricina urgiei, soarele nu va răsări ori că

luna se va întuneca, dar ziua a început exact ca oricare alta.

M-am trezit tresărind. Aveam şase ani. Am căutat din ochi boneta plisată a Bintei. Visasem o aventură pe mare. Trebuia să-i povestesc visul.

— Binta, unde eşti?

Vocea mea a răsunat în camera mea decorată în tonuri de auriu şi roz-pal, dar când uşa s-a deschis larg, în încăpere a intrat o servitoare înaltă, o kosidánă cu buze subţiri şi bărbie ascuţită.

Am aşteptat cu pumnii încleştaţi în timp ce femeia îmi freca prea tare pielea. Mă trăgea prea tare de păr. De fiecare dată când îndrăzneam să întreb unde e Binta, servitoarea mă ciupea de braţ. M-am eliberat din strânsoarea ei îndată ce-am putut.

— Tată!

Am alergat pe podelele de marmură ale palatului. Mi s-a părut că

servitoarea a strigat după mine, furioasă. Poate că, de fapt, era doar efectul fricii.

Am dat buzna prin uşile de stejar ale sălii tronului, gata să-mi susţin cauza. Dar tata stătea nemişcat.

Nefiresc de nemişcat.

— Tată?

Am ieşit iar în coridor. În fiecare zi, Tata privea cum soarele răsărea peste Lagos, dar în ziua aceea, parcă nici aerul nu îndrăznea să se mişte în prezenţa lui.

Am ştiut că se schimbase ceva. Că nu vom avea parte niciodată de vremuri mai blânde.

Atâţia ani, m-am întrebat cum se simţise Tata în acea zi.

Astăzi am aflat răspunsul.

— Nu!

Tzain se zbate ca un animal sălbatic. Vrea să-mi întrerupă

controlul mental. Nu suport să-l văd cum se zvârcoleşte. Lacrimile i se preling pe faţă.

— Cum ai putut să faci aşa ceva?! Cum ai putut?

Ţipetele lui destramă liniştea.

Norii toxici ai Cancerului încep să se risipească. Nici măcar o adiere nu se mai simte în munţii din Ibadan.

Încerc să ignor golul pe care-l simt în suflet. Am câştigat războiul.

Dar cu ce preţ?

Loveşte, Amari!

Lumea se învârte în jurul meu, deşi tălpile mele nu se mişcă. Nu există cale de întoarcere. E o lovitură pe care Tzain şi Mai-marii nu mi-o vor ierta niciodată.

Dar nu pot permite ca această povară să mă doboare acum. Am obţinut victoria.

Mai rămâne să o declar.

— Să mergem!

Mă îndrept spre gheparnară şi urc în şaua de piele. Acesta este momentul despre care se va vorbi în toate ţinuturile. E povestea care va da naştere viitorului Orïshei.

Un regat nou se va ridica din cenuşă. Un regat demn de aceste sacrificii.

Dar niciun Mai-mare nu mă urmează. Toţi stau nemişcaţi, în stare de şoc. Un şoc pe care eu nu-mi permit să-l simt.

Cu timpul, vor înţelege.

Acum trebuie să declar sfârşitul acestei lupte, care a părut nesfârşită.

Pocnesc din frâiele gheparnarei mele. Plec în fugă, ca ei să nu vadă

că mă podidesc lacrimile. Nu mai suport să aud plânsul lui Tzain, agonia care răzbate din tânguielile lui.

Mâinile îmi tremură incontrolabil. Nu-mi vine să cred câte vieţi am curmat.

Inan. Mama.

Soldaţii. Sătenii aceia.

Zélie…

Nu.

Împing în adâncul minţii povara insuportabilă. Dacă Zélie ar mai

trăi, s-ar fi întors cu Nâo. Monarhia a ucis-o.

Sacrificiul lui Zélie ne-a permis să câştigăm războiul.

Aceasta este povestea pe care o vom spune.

Dar, pe măsură ce mă apropii de graniţele Ibadanului, pricep că

poveştile nu sunt de ajuns. Chiar şi de la depărtare, văd cadavrele înnegrite, împrăştiate pe străzi. Zac acolo din cauza mea.