— Sau chiar mai rău: regele şi regina i-ar putea folosi drept scut.
Mi se usucă gâtlejul. O tăcere plină de încordare se aşterne peste noi. Aş vrea să le zic că Inan nu şi-ar sacrifica poporul, dar nu mai cred acest lucru. Nici lui, nici Mamei nu le pasă pe cine rănesc. Sunt în stare să ucidă pe oricine ca să câştige acest război.
— Ar trebui să luăm în considerare şi alte strategii, propune Jahi pe un ton precaut. Aceiaşi munţi care îl feresc pe rege îl şi închid ca-n cuşcă. Nu avem nevoie de precizie ca să câştigăm…
— Noi nu suntem ca ei, îl întrerup pe Jahi. Putem şi să-i eliminăm, şi să împiedicăm vătămarea sătenilor. Pur şi simplu avem nevoie să
pătrundem acolo fără să fim văzuţi.
Privirea mea se îndreaptă din nou spre scaunul pe care ar trebui să
stea Zélie. Ea şi Tzain au crescut în Ibadan. Însă nu cred că Zélie ne va ajuta, dat fiind că nici măcar nu vrea să mergem acolo.
— Tzain!
Îi fac semn cu mâna, din capătul opus al cantinei. Fratele lui Amari tocmai cară provizii împreună cu Imani – geamănul lui Khani şi, totodată, cel mai puternic Cancer al nostru.
Tzain face o pauză şi se îndreaptă spre noi.
— Ce se întâmplă?
Le aruncă o privire celor de la masă, iar eu îi fac semn să se aşeze şi îi explic:
— Niciunul dintre noi nu a fost vreodată în Ibadan. Ne trebuie o modalitate de-a intra acolo fără să fim descoperiţi. Ştii ceva ce ne-ar
putea ajuta?
Buzele lui Tzain se întredeschid; o umbră i se aşterne pe chip când îşi dă seama cine lipseşte de la masă. Simt un gust amar. Nu mi se pare corect să-l pun într-o astfel de situaţie.
— Dacă îţi cer prea mult…
Tzain ridică o mână, întrerupându-mă.
— Încerci să câştigi un război. Voi face tot ce pot ca să ajut.
Ne uităm unul la celălalt. Pielea mi se încălzeşte sub privirea lui.
Tzain se apucă să cerceteze hărţile rudimentare, căutând o cale de acces.
— Uite! Aici!
Îmi arată lacul aflat la nord de centrul satului.
— Zélie şi cu mine înotam aici foarte des, când eram copii. Dacă vă
scufundaţi destul de adânc, veţi ajunge la peşterile subacvatice.
— Până unde se întind peşterile? îl întreb.
— Dacă o găsiţi pe cea potrivită, vă veţi putea strecura în sat chiar dacă vă aflaţi în afara munţilor. Vă pot arăta drumul.
Îmi vine să-l iau în braţe. Crisparea pe care o simt se risipeşte imediat ce punem la punct ultimele detalii ale planului nostru.
Kâmarū poate săpa un tunel prin munte. Nâo ne va purta prin apă.
Pentru prima dată de când adunarea mea a eşuat, victoria îmi pare aproape. Vreau să mă arunc înainte şi s-o înşfac.
Lucrăm împreună până când fiecare detaliu este confirmat. Când totul a fost stabilit, soarele apune. E ultima noapte pe care o petrecem în sanctuar. În cantină domneşte o atmosferă solemnă.
Oamenii se pregătesc să-şi ia rămas-bun.
— Şi acum ce facem? întrebă Nâo.
Mă ridic de la masa de piatră.
— Cheam-o pe Mama Agba! Am o idee.
Durează doar o oră să pregătim cantina. Kâmarū creează o scenă
din piatră, în timp ce Dakarai pregăteşte tobele bata. Folake şi Luminarii ei fac să plutească prin încăpere sfere scânteietoare ca nişte stele. Tinerii divineri pun pe mese mâncarea pe care-o mai avem.
Aroma dulce de súyà şi de supă egusi îmi răsfaţă nările. Păşesc prin sala aglomerată. Discuţiile însufleţite încetează când Mama Agba se
îndreaptă şchiopătând spre mijlocul sălii.
— Acest sanctuar dăinuie aproape de când există magia pământului nostru, spune Mama Agba. Pe aici au trecut toţi Mai-marii, încă de la începutul timpurilor. Sanctuarul a slujit drept inimă
