— Vindecă!

Nici măcar nu e nevoie să spună o incantaţie. Cu un singur cuvânt, magia ei se răspândeşte prin mine ca o pânză de păianjen; o lumină

portocaliu-închis, care mă vindecă din interior. Muşchii şi tendoanele mele pocnesc. Pielea de pe tibia rănită se regenerează. Căldura magiei ei îmi şterge toată durerea.

— Funcţionează.

Khani râde. Îşi priveşte mâinile, apoi aleargă într-un suflet la Roën.

Cu o singură atingere, respiraţia lui se stabilizează.

— Pe numele lui Ògún!

Kâmarū face ochii mari. Ridică în aer toate mesele metalice din cameră doar mişcând vârful unui deget. Nu l-am văzut niciodată

lucrând cu metalul. Dar acum, când loveşte cu pumnul, fierul se sparge în bucăţi. Se dezintegrează într-un nor de praf care pluteşte în aer, în faţa lui.

Kâmarū îşi priveşte piciorul de fier. Îşi potriveşte palmele pe umărul mutilat al lui Roën. Sculptează metalul ca şi cum ar fi lut.

Khani i se alătură.

Rămân cu gura căscată. Magiile lor se împletesc, lucrând într-o armonie desăvârşită. Tendoane de metal se prind de umărul rănit al lui Roën. Kâmarū confecţionează un braţ de fier cu plăci mobile. Deşi Roën e inconştient, degetele sale de metal se mişcă. Nu-mi vine să

cred.

N-am mai văzut niciodată o asemenea magie.

Îmi lipesc degetele de tâmplele lui, luptând cu junghiurile ascuţite pe care le simt în gât. Acum înţeleg…

Viziunea Oyei.

Totul a început cu el.

— Să mergem!

Khani mă ia de mână şi mă scoate din ahéré. Se opreşte lângă un cadavru: bărbatul a cărui pălărie roşie zace lângă el. Pricep ce vrea să

facă. Îngenunchează lângă el. Îşi pune palmele pe pieptul lui, în dreptul inimii. Începe să spună o incantaţie. Rostesc şi eu cuvintele, împletind magiile noastre.

— Ara m’ókun, emí mí…

Cadavrul străluceşte. Invocăm magia de vindecare şi pe cea a vieţii.

Pielea zbârcită a bărbatului se netezeşte iar. Membrele rigide se înmoaie.

Nori portocalii ies din gura şi din pielea lui înnegrită. Corpul pare să vibreze sub atingerea noastră, răspândind o lumină aurie…

— Uf!

Bărbatul se ridică brusc, gâfâind.

— Baba! strigă fata.

Aleargă la el şi îl îmbrăţişează, doborându-l la pământ.

Toate privirile se îndreaptă spre noi. Eu şi Khani ne uităm una la cealaltă.

Cu o astfel de magie, putem învia morţii.

Ne putem aduce oamenii înapoi.

CAPITOLUL OPTZECI ŞI UNU

ZÉLIE

De fiecare dată când punem mâna pe un alt piept zbârcit, mă

aştept ca magia noastră să dea greş. Dar, unul câte unul, fiecare cadavru se ridică din morţi. Simt sub palmele mele cel mai sacru dar al Oyei – magia sfântă a vieţii şi a morţii. Când ultimul cadavru respiră din nou, mă uit la tatuajele de pe mâinile mele. Strălucesc.

Niciun Secerător sau Vindecător din istorie n-a reuşit să

înfăptuiască aşa ceva.

În magia noastră găsesc răspunsul. Înţeleg ce a vrut Oya să-mi transmită. Dacă folosim piatra-lunii ca să ne unim forţele vitale, îi putem salva pe maji din ghearele monarhiei.

Încă putem câştiga acest război.

Mă apropii cu paşi hotărâţi de fântână.

— Ea e, şopteşte un băiat. Jagunjagun Ikú.

Pentru prima dată, supranumele acesta mi se pare îndreptăţit.

Când mă urc pe buza fântânii, toată lumea mă priveşte de parcă aş fi Oya însăşi. Razele soarelui dansează pe pielea mea precum nişte limbi de foc. Privesc mulţimea.

Mă uit în ochii fiecărui Mai-mare.

— Iertaţi-mă! Cu toţii aţi avut nevoie de mine mai înainte, dar eram prea distrusă ca să vin în ajutorul vostru.

Na’imah face un pas înainte. Buclele ei flutură în bătaia vântului.

— Ne pare rău. Ne-ai spus să plecăm din Orïsha. Dacă te-am fi ascultat, poporul nostru nu ar fi păţit nimic.

Un murmur aprobator se ridică din mulţime.

Clatin din cap şi îmi ridic bărbia.

— Suntem copiii zeilor. Dacă cineva are să fugă, nu vom fi noi aceia.