Ochii i se închid când dă fumul afară din piept.

— În clipa în care m-am îndrăgostit de tine, am pus în pericol atât viaţa mea, cât şi pe a oamenilor mei.

Vorbeşte de parcă ar fi spus un lucru firesc. La fel de firesc ca munţii din jurul nostru.

— Nu-ţi face griji! spune el. Nu mă aştept să ai aceleaşi sentimente pentru mine, după spectacolul la care ai asistat.

— Ştiu că eşti mercenar, îi şoptesc.

— Dar niciodată n-ai fost nevoită să vezi ce presupune să fii mercenar.

Fac un pas mai aproape de el. Cuget la cuvintele lui. Pe nava de război, am stat pe barca lui. În timpul ritualului, a fost un război total.

Indiferent câte a făcut ca să mă ajute, mereu am fost ferită de adevărul pe care îl ştim amândoi. Acum nu ne mai putem ascunde.

Monstrul a ieşit la iveală.

— Când eram în munţi, mi-ai povestit despre mama ta. Mi-ai spus că obişnuia să cânte. Mi-ai fredonat melodia ei.

Roën îşi apleacă fruntea, dar îmi întinde mâna. Îmi întrepătrund degetele cu ale lui.

— De ce mi-ai destăinuit lucrurile acelea? întreb.

— A meritat să-mi amintesc. Mama merită să-mi amintesc de ea.

Ridică privirea spre mine şi în ea citesc sentimentele pe care pretinde că nu le are. Nu pot să mă abţin. Orice obiecţie e redusă la tăcere când îmi apropii buzele de ale lui.

Mă îmbrăţişează. Simt un fior de plăcere în tot corpul. Îmi strecor degetele în părul lui. Degetele lui metalice sunt reci la atingere. Felul în care mă ţine în braţe face timpul să stea în loc.

— Zïtsōl…

Se trage înapoi, atingându-şi lacrima de pe faţă. Îmi şterg ochii.

Nici măcar nu ştiu când am început să plâng.

Îmi sprijin fruntea de a lui. Palma mea coboară şi se opreşte în locul unde umărul se întâlneşte cu braţul metalic.

— Doare? îl întreb.

— Doar când respir.

— Numai de glume te ţii!

Clatin din cap.

— Dacă voiai să se termine glumele, trebuia să mă laşi să mă înec, îmi zice el.

Îi zâmbesc din nou şi îi sărut buzele trandafirii.

— Data viitoare o să cuget mai mult înainte să-ţi salvez viaţa.

— Să ştii că am şi eu limitele mele. Dacă va trebui vreodată să aleg între viaţa mea şi o anumită parte a corpului meu, îţi cer încă de pe acum să mă laşi să mor.

— Pe toţi zeii!

Îl împing uşor, în glumă.

Roën îşi înclină capul într-o parte.

— Cum e zicala aia din ţinuturile tale? „Nu-l reteza până nu-l încerci!”

— Data viitoare, o să te las să te îneci.

Râde şi mă cuprinde iar în braţe. Îşi sprijină palma pe mijlocul meu. Însă zâmbetul îi dispare de pe chip. Sfârşitul acestui război se insinuează între noi.

— Am auzit despre planul tău de a salva lumea, îmi spune. Când ai de gând să porneşti la drum?

— Peste câteva ore.

— Bine. Voi fi gata de plecare.

Mă desprind din braţele lui.

— Nu. Trebuie să te vindeci!

Strânge din dinţi. Îşi cuprinde cu palma umărul vătămat şi se ridică în picioare.

— Roën…

— Vin şi eu cu tine.

Degetele din metal zvâcnesc, încă nesincronizate cu intenţiile lui.

— Zïtsōl, tu eşti casa mea. N-ai cum să mă părăseşti.

CAPITOLUL OPTZECI ŞI TREI

AMARI

Voi fi o regină mai bună.

Ultimele mele cuvinte către Tata îmi revin în minte. Pentru cea care eram pe atunci, a fost o promisiune solemnă. Şi totodată o batjocură pentru ceea ce am devenit.

Nu ştiu dacă Tata s-ar îngrozi de ce am făcut sau dacă ar fi mândru să vadă cât de mult am decăzut. Nu sunt cu nimic mai bună decât el.

La o adică, suntem la fel.

Loveşte, Amari!