— Tzain, nu vreau să fiu cu tine pentru că mi-e frică să nu mor.
Vreau să fiu cu tine pentru că te iubesc!
Îi zâmbesc şi adaug:
— Simt că te-am iubit dintotdeauna.
Cu un curaj nebănuit, mă ridic în picioare. Cu degete înfrigurate, îmi scot tunica şi îmi desfac cureaua fustei. El mă priveşte fix când ambele cad la podea.
— Mai spune o dată! îmi cere.
— Ce să spun?
Se ridică şi se apropie de mine.
— Ai zis că mă iubeşti. Spune-o din nou!
Zâmbetul meu e aşa de larg, încât mă dor obrajii.
— Te iubesc!
— Încă o dată!
— Te iubesc, îi repet.
— Nu cred c-am auzit bine…
— Tzain, te iubesc!
Chicotesc când mă ridică în braţe. Simt că plutesc. Mă duce înăuntru şi mă aşază pe pat. Mă sărută. Orice reţinere se topeşte.
— Şi eu te iubesc!
Îşi punctează fiecare cuvânt cu un sărut. Când îi simt atingerea, mă
rog ca această clipă să nu se termine niciodată.
CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI TREI
ZÉLIE
Stau la uşa cantinei şi mă întreb de ce m-am mai deranjat să vin.
Înăuntru, băutura curge în cupe şi cântecele răsună. După moartea lui Mâzeli, nu mi se pare corect să sărbătoresc.
Mi-e greu să nu-i aud râsetele în mulţime, să nu-mi aduc aminte cum se plimba pe coridoare, cu pas legănat. Întotdeauna se lumina la faţă când cineva gătea súyà la cină. Dacă ar fi fost aici, cu mine, probabil că ar fi mâncat prea mult şi ar fi vomitat.
Nu fi tristă.
Închid ochii. Aş vrea să-i pot urma sfatul. Ştiu că el şi-ar fi dorit să
particip la petrecere. Mi-ar fi întins o cupă cu vin de palmier. Am fi râs şi am fi dansat, iar el ar fi spus că va fi cel mai tare Secerător care a trăit vreodată. Nu ştia că deja era minunat.
— Ar trebui să li te alături.
Încremenesc când aud vocea Mamei Agba. Toiagul ei loveşte în podea. Respir anevoie. Nu am mai văzut-o din ziua aceea oribilă, în infirmerie. Nu vreau să dau ochii cu ea acum.
— Fă-o pentru Secerătorii tăi, dacă nu vrei s-o faci pentru tine.
Cuvintele ei au o asprime neobişnuită.
— Ei încă sunt aici, Zélie. Încă au nevoie ca tu să lupţi.
Nu reacţionez nicicum. Mama Agba păşeşte între mine şi uşă. Sunt nevoită să întorc capul. Încă nu suport s-o privesc în ochi.
— Putem vorbi? mă întreabă cu voce tremurătoare. Am o bancă
specială, în grădini.
— Nu vreau s-aud ce ai de spus.
— Zélie, îmi pare rău.
Lacrimile i se preling printre ridurile de pe obraji.
Mă enervează cât de mult mă doare s-o văd suferind, cât de mult îmi doresc s-o eliberez de această durere.
— Nu se mai putea face nimic ca să-l salvăm, îmi explică Mama Agba. Fără un sacrificiu care să întărească legătura voastră, aţi fi murit amândoi. Vreau să înţelegi…
