Aici mi-am găsit vocea. Şi calea spre tronul meu.
— Au fost atât de multe lucruri care…
Tzain duce un pumn la gură şi îşi drege glasul.
— Vreau să spun că sunt mândru de tine. Nu cred că ţi se spune îndeajuns.
Mâinile mele se mişcă automat, cu de la sine putere. Îi cuprind faţa în palme şi îl trag spre mine.
— Au! mormăi când bărbia lui se ciocneşte de nasul meu.
Tzain se prinde cu mâinile de burtă şi cade pe spate de atâta râs.
— Ceruri, regina mea! N-am crezut că eşti atât de brutală!
— Taci din gură!
Îl plesnesc peste braţ. De ruşine, urechile mi se încing.
— Cum să conduc o luptă, dacă nu am coordonarea necesară
pentru un amărât de sărut?
Tzain mă apucă de umeri şi mă strânge la pieptul lui.
— Lasă-mă să te ajut, murmură el.
Degetele mi se încovoaie în momentul în care buzele noastre se întâlnesc. Mă sprijin de el, gustând rămăşiţele dulci ale vinului de palmier. Dar când îşi trece mâinile prin buclele mele, simt un val de vinovăţie. În timp ce noi stăm aici, probabil că Zélie e în camera ei, la etajul de deasupra. Îndurerată şi singură.
Clipesc când Tzain se desprinde de mine.
— Unde ţi-a zburat gândul? mă întreabă.
Îmi fac de lucru cu o gaură din tunica lui, pentru că nu vreau să-l privesc în ochi.
— Crezi că Zélie mă va ierta vreodată?
— Te rog, încearcă să nu te gândeşti la sora mea când te sărut.
Zâmbesc şi Tzain îmi atinge obrazul.
— Îmi pare rău. Urăsc să ştiu că am rănit-o atât de mult.
— Are nevoie de timp, oftează Tzain. Las-o puţin în pace. Dar să
ştii că faci ceea ce trebuie, şi nu doar pentru ea. Şi pentru Orïsha.
Împărăţia pe care o vei construi… este ceva pentru care trebuie să
lupţi, chiar dacă Zélie nu mai poate lupta.
Mă ia de mână şi gestul lui face să dispară întreaga lume din jur.
Simt fluturi în stomac când buzele noastre se întâlnesc. Barba lui ţepoasă îmi zgârie bărbia. Mă lipesc de el. Mă gândesc de câte ori mi-am imaginat acest moment. Mi-am închipuit că sunt aici, cu el. Îmi strecor degetele pe sub tivul tunicii lui şi pulsul mi se accelerează, dar Tzain mă opreşte, apucându-mă de încheieturi.
— Am făcut ceva greşit? îl întreb.
Tzain clatină din cap. Se uită la liniile care-mi brăzdează palma.
— Nu vreau să faci asta doar pentru că ţi-e frică.
Îmi trag mâinile dintr-ale lui.
— De ce să-mi fie frică?
— De moarte.
Se uită în altă parte. Oftez. Moarte. Cuvântul e ca un tsunami care spulberă orice alinare pe care Tzain mi-o aduce. Gândul la viitoarea bătălie ne umbreşte clipa de fericire. Ne aşezăm din nou.
Tzain se ciupeşte de puntea nasului.
— Îmi pare rău, Amari. N-am vrut să stric momentul, dar nu te pot lăsa să faci asta. Ţin prea mult la tine.
Inima mi se umple de fericire. Îmi apăs nasul pe obrazul lui.
— N-ai de ce să-ţi ceri scuze. Te înşeli: nu sunt speriată. Cel puţin nu în clipa asta.
Îi cuprind obrajii în palme şi mă pierd în raiul care se deschide în ochii lui căprui şi calzi. Mă gândesc la fiecare moment pe care l-am petrecut împreună, de când ne-am întâlnit prima dată. Îmi aduc aminte cum a luptat pentru mine, pe vremea când eram doar o prinţesă.
