Îi apăs rana, dar sângele cald se scurge printre degetele mele.

Inima lui pompează cu o viteză incredibilă.

Umbrele folosite pe post de garou se estompează, fiindcă nu mai am putere. Ochii lui Roën se opresc în cele din urmă asupra lunii de deasupra. Buzele i se întredeschid. Se chinuie să respire.

— Mama mea… Îmi cânta…

— Ce anume?

Cu o mână încă apăsând rana, smulg cingătoarea de la brâul lui Roën. Sângele curge încontinuu în vreme ce o leg strâns, aproape de umărul rănit.

— Roën, ce cânta? îi strig.

Vocea lui e o şoaptă. Fredonează o melodie necunoscută.

— Hm-mmm… hm-mmm…

Se chinuie să ţină ritmul. Vocea i se frânge aidoma unui pui de pasăre, dar nu se opreşte.

— Continuă!

Îmi înghit lacrimile. Strecor o piatră lungă în nodul garoului improvizat.

— Te rog, Roën, mai cântă-mi! E frumoasă melodia.

— Hm-mmm… hm-mmm…

Folosesc piatra ca pe o pârghie şi o răsucesc. Cureaua lui Roën aproape că se rupe când garoul se strânge. Sângerarea se opreşte.

Privirea lui se pierde în gol.

— Ea mi-o cânta. Când ploua… întotdeauna ploua…

Îl pălmuiesc.

— Hei! Continuă! Ce-ar spune mama ta?

Încearcă să vorbească, dar nu reuşeşte. Buzele i se învineţesc.

Sângerarea s-a oprit, dar pielea lui păleşte cu fiecare clipă ce se scurge.

Ce-am făcut nu e de-ajuns.

Mi se rupe inima. Îi pun cu grijă capul în poala mea. Corpul i s-a răcit. Lacrimile mele se scurg pe chipul lui.

— Roën, te rog! Vorbeşte! Ce spunea mama ta?

— Tunetul… reuşeşte să îngaime, dar vocea îi tremură.

Chiar dacă simt că mă rup în bucăţi, mă forţez să cânt notele melodiei.

— Hm-mmm…

Roën îşi ridică mâna tremurândă şi o apucă pe a mea.

Îl mângâi pe păr.

— Rămâi cu mine! Voi cânta cât de mult vrei, dar trebuie să rămâi aici.

Dă din cap, însă respiraţiile lui sunt tot mai sacadate. Venele de pe gât i se umflă. Se chinuie să ia o gură de aer. O gură de viaţă.

— Roën, te rog!

Îi cuprind obrazul în palma mea năclăită de sânge. Sub pielea lui, forţa vitală scade, scurgându-se ca nişte firişoare de nisip.

— Zïtsōl.

Se chinuie să-mi rostească porecla. Mă apucă de mână cu ultimele

puteri pe care le mai are.

— Acasă.

Mă simt buimăcită. Degetele lui cad inerte. Când înţeleg, corpul meu se transformă în stană de piatră.

Acasă…

Deci asta înseamnă Zïtsōl.

— Roën!

Ţip, dar el nu se mişcă. Ochii lui nu se deschid. Pieptul nu i se ridică.

— Roën!

Ţipătul meu reverberează.

— Roën, te rog, şoptesc, cu buzele lipite de părul mercenarului.

Dar el nu mai e.

A pierit.

Sufletul mi se sfâşie de durere. Îmi apăs pe piept mâinile pline de sânge.

Parcă nu pot respira. Dar când tatuajele mele încep să pâlpâie, văd o sclipire aurie în inima lui Roën. E mai mică decât o sămânţă.

Mai mică decât o lacrimă.