Ţesătura bogată străluceşte, plină de cristale brodate şi de perle sclipitoare. Turbanul ei gele uriaş reflectă razele de lumină. După

roşeaţa din obrajii ei, îmi dau seama că deja a băut vin roşu.

— Arăţi minunat, Mamă.

Îşi împinge bărbia înainte şi îşi flutură pelerina.

— Ţi-a venit în sfârşit mintea la cap?

— Am înţeles. Ai făcut doar ce ai crezut că e corect.

Masca de calm a mamei dispare şi umerii i se relaxează. În ochii ei cu luciri de chihlimbar o văd pe femeia pe care o iubesc. Aproape că

mă doare inima când mă ia în braţe şi mă strânge la piept.

— Ştiu că nu eşti de acord cu metodele mele, dar sper că într-o zi vei înţelege că am făcut toate astea pentru tine. Până în zori, toţi duşmanii tăi vor dispărea. Nimic nu va mai sta vreodată în calea domniei tale asupra acestui regat măreţ.

O bat uşor pe spate. Inspir parfumul ei de trandafiri. Cuvintele ei transmit siguranţă. La fel ca întotdeauna.

— Înţeleg, Mamă.

Se trage înapoi şi îşi tamponează uşor ochii, ca să-şi şteargă

lacrimile.

Întinde mâna spre carafa de pe scrinul tatei şi toarnă vin roşu în pahare înalte, de cristal, apoi îmi întinde unul.

Ridică paharul.

— Pentru apărarea regatului!

Îi răspund:

— Pentru apărarea regatului!

Ciocnim paharele, iar mama se grăbeşte să ia o înghiţitură mare.

Apoi îşi îndreaptă atenţia asupra ţinutei mele.

— Îţi stă bine în albastru-închis, dar în seara asta trebuie să ne asortăm. Agbada aurie e în dulapul tău. Efia a cusut-o cu mâinile ei.

Las paharul deoparte şi o privesc în ochi.

— Îţi sunt recunoscător pentru îndrumare, mamă, dar nu contează

ce port. S-a terminat. În seara asta, desfiinţez monarhia.

Mama începe să râdă strident. Îşi duce în dreptul inimii degetele cu unghii ascuţite.

— Ai băut prea mult vin?

Scutur din cap.

— Nu. Am băut exact cât trebuie.

Deşi încearcă, nu reuşeşte să-şi înăbuşe hohotele răguşite. Oftează

şi clatină din cap.

— Şi eu, care credeam că te-ai maturizat!

— M-am maturizat.

Mă apropii de ea şi adaug:

— Acum înţeleg adevărul. Ne prefacem că magia este sursa chinurilor noastre, când, de fapt, toată putreziciunea din acest regat începe şi se termină cu noi. Nu avem ce face.

Strâng pumnii.

— Amari a dovedit asta în Ibadan. Tronul corupe până şi cea mai pură inimă. Atât timp cât va exista Tronul, oamenii vor continua să

dezbine regatul.

— N-am timp de prostiile tale!

Mama soarbe restul de vin, apoi lasă paharul deoparte.

— Încă eşti supărat din cauza lui Ojore. Ei, atunci rămâi aici şi stai îmbufnat, ca un copil ce eşti!

Dă să iasă din încăpere, dar genunchii i se înmoaie. Mă străfulgeră

cu privirea. Se poticneşte şi se sprijină de perete.

— Ce se întâmplă? întreabă, dar cuvintele îi sunt tot mai nedesluşite.

O ajut să ajungă la patul Tatei.

— Mi-am făcut griji că vei recunoaşte gustul sedativelor tale, îi

spun şi ridic la vedere una dintre fiolele ei verde-smarald.

Mama se uită la paharul ei gol. Al meu e încă plin până la buză.

Îşi dă seama ce se întâmplă.

— Ticălos mizer…

Începe să bolborosească. Încearcă să se împotrivească efectului sedativului, încearcă să-şi folosească puterile. Pământul se cutremură