Aştept să se corecteze, dar Mama se uită fix în ochii mei.
— Tronul trebuia protejat, Inan. Cu orice preţ.
Îmi trag mâinile dintr-ale ei. Când înţeleg ce spune, fac ochii mari.
— Tu ai pornit atacul? o întreb şoptit. Ai ucis atâţia oameni doar ca să împiedici referendumul?
Mama întinde un braţ spre mine.
— Nu le-am spus Arzătorilor ce să facă. Doar le-am arătat oamenilor noştri ce se va întâmpla dacă le vom permite viermilor să
pună piciorul în palat…
Îmi acopăr urechile. Încerc să mă protejez de veninul care se scurge de pe buzele ei. Camera începe să se învârtă cu mine. Degetele îmi amorţesc.
Rebelii aceia aproape c-au ars palatul din temelii. Tata a fost singurul membru al familiei regale care a supravieţuit. Dacă nu s-ar fi întâmplat grozăvia aia, nu ar fi devenit rege.
Nu s-ar fi răzbunat organizând Raidul.
Totul ar fi fost altfel. Sunt sigur de asta. A existat o şansă ca totul să fie mai bine.
Dar mama a distrus-o cu mâinile ei.
Din cauza ei încă purtăm bătălii.
Îmi împing scaunul departe de masă şi sar în picioare.
— Arzătorii aceia au declanşat un război! îi strig. Unul pe care îl purtăm şi astăzi! Mii de oameni au plătit cu viaţa! Cum de te poţi suporta?
— Vorbeşte mai încet!
Mama dă să mă apuce din nou de braţ, dar mă feresc de atingerea
ei. Caut să văd o umbră de regret în privirea ei. Un dram de remuşcare.
Nu văd nimic.
— Atât de mult sânge îţi pătează mâinile…
Cicatricea de pe abdomenul meu începe să pulseze.
— Pe Ceruri! Ojore a fost acolo în ziua aia. A fost silit să vadă cum părinţii lui sunt mistuiţi de flăcări!
Mama îşi scutură pumnul.
— Părinţii lui şi-au dat viaţa pentru ca adevărata Orïsha să
trăiască. Când acest regat va scăpa de maji, nu va mai exista niciun pic de durere. Nu va mai fi război. Tu eşti conducătorul care se va asigura că niciun sacrificiu n-a fost în zadar!
Îmi cuprinde obrajii în palme şi zâmbeşte. Simt că-i tremură
degetele.
— Aminteşte-ţi ce ţi-am spus! Niciun sacrificiu nu e prea mare, dacă prin el îi înfrângem pe maji.
CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI CINCI
ZÉLIE
Când eu şi Roën ajungem înapoi la sanctuar, abia dacă-mi pot ţine ochii deschişi. Petrecerea s-a încheiat de mult. Majii care nu au reuşit să ajungă în patul lor dorm în iarbă. Mergem în vârful picioarelor pe lângă trupurile pitite prin colţuri sau ghemuite pe sub scări. Departe, jos, Nâo şi Khani încă dansează lângă cascadă, unul în braţele celuilalt.
— Hökenärīnusaī.
Roën face semn spre uşa dormitorului meu. Vine încet în urma mea, abia ţinându-şi deschişi ochii mereu vigilenţi. Deşi aventura din noaptea asta a fost obositoare, nu vreau să plece.
— Ce înseamnă cuvântul ăsta? îl întreb.
— „Bine-ai revenit!”
— Höke-närī-nusaī, repet eu, iar el îşi deschide larg ochii somnoroşi. Ce? Nu am zis bine?
Roën dă din cap.
— Ba da, doar că de ani întregi n-am auzit pe nimeni să vorbească
pe limba mea de-acasă.
Cuvintele lui mă învăluie ca o briză răcoroasă. Îmi sprijin un umăr de uşă. Intră! îmi spun în sinea mea. Încheie seara aici! Dar când Roën se reazemă de perete, mă trezesc că stau pe loc. Se apropie. Degetele lui îmi ating urechea. Începe să se joace cu o şuviţă umedă.
