— Vii cu noi mâine? mă întreabă.
Dau din cap, deşi mi-aş dori să nu fie adevărat. Nu pot să-l trimit pe Tzain acolo singur. Amari îl va mânca de viu. Chiar dacă Mári şi Bimpe nu vor să mă urmeze, am făcut un jurământ. Nu am reuşit să-l protejez pe Mâzeli. Trebuie să fac tot ce pot ca să-i protejez pe ceilalţi.
Roën îşi trece uşor degetul mare pe gâtul meu, iar atingerea lui îmi şterge orice gând din minte. Mângâierea lui mă tulbură. Îmi înfig unghiile în palme şi mă lupt cu pornirea care mă îmboldeşte să mă
lipesc de el. Încă nu-mi vine să cred ce am văzut în seara asta. A pus
totul la cale doar ca să mă facă să zâmbesc.
După ce a murit Baba, n-am crezut că vreun om va mai ţine atât de mult la mine.
— Ştii, nu eşti nici pe departe atât de lipsit de inimă precum pretinzi.
— Mi-aş dori să fie adevărat.
Roën îşi plimbă degetul mare pe clavicula mea, apropiindu-l de buza mea de jos. Mă încrunt.
— Sperai să auzi altceva?
Oftez şi îmi întorc privirea.
— M-am mai îndrăgostit o dată de un monstru. Nu pot repeta greşeala asta.
Stomacul mi se face ghem când îmi cuprinde ceafa în palmă, trăgându-mă mai aproape de el. Privirea lui se opreşte pe buzele mele şi mă pomenesc că-mi ţin respiraţia.
— Greşeala ta n-a fost că te-ai îndrăgostit de un monstru, Zïtsōl, ci că te-ai îndrăgostit de monstrul nepotrivit.
— Adică tu ai fi cel potrivit?
Roën zâmbeşte, dar surâsul lui nu are nici urmă de bucurie.
— N-am fost niciodată cel potrivit, la nimic.
Mă cuprinde dezamăgirea când Roën mă sărută blând pe frunte. Se desprinde de mine şi îmi întoarce spatele. Se îndepărtează pe hol.
Lasă-l să plece, îmi spun. Ştiu cât de dureros e să-ţi oferi inima cuiva în care nu poţi avea încredere niciodată. Dar, cu fiecare pas pe care îl face, îmi doresc tot mai mult ca Roën să se oprească.
— Roën, aşteaptă!
Îmi tremură mâinile. Mă îndrept spre el. Încerc din răsputeri să nu ascult de vocea care mă-ndeamnă să fug în direcţia opusă.
Îi ating uşor degetele cu ale mele.
— Rămâi cu mine! Fii cu mine! Chiar dacă e greşit.
Mi se taie răsuflarea când mâinile reci ale lui Roën îmi cuprind faţa. Corpul lui se lipeşte de al meu şi buzele ni se ating. Mă lovesc cu spatele de lemnul uşii. Nu mă sărută ca şi cum mi-aş fi pierdut frânturi din inimă. Nu mă sărută ca şi cum am pleca la luptă. Mă
sărută ca şi cum nu mă va lăsa niciodată să plec de lângă el.
Ca şi cum am avea tot timpul din lume.
— Zïtsōl.
Îşi lipeşte fruntea de a mea. Parfumul lui ca de miere îmi inundă
nările. Îmi apare în gând imaginea lui Inan, dar nu destul încât să
ezit.
Între mine şi Inan au fost doar minciuni şi promisiuni încălcate.
Visuri pe care nu le-am putut realiza. Cu Roën nu există nicio prefăcătorie. Doar realitate.
Uşa mea se deschide larg. Mă abandonez mângâierilor sale, senzaţiei pe care o trezeşte când gura lui îmi atinge urechea. Mă face să mă pierd în braţele lui, lăsându-mă fără aer cu fiecare mângâiere.
— E bine aşa? îmi şopteşte.
Respir anevoie, tot mai precipitat. Mă strânge de talie, zăbovind cu mâinile pe tivul tunicii mele. Dau din cap şi îi oglindesc gesturile. Îi ating muşchii fermi ai abdomenului.
— Continuă! îi şoptesc, încurajându-l.
Pielea mea ia foc când mă atinge. Inspir adânc. Mă trage aproape.
Degetele lui îmi urcă pe spate…
În clipa următoare, o durere usturătoare îmi cuprinde pielea. În mintea mea răsună propriile-mi ţipete. Sub degetele lui Roën, cicatricile mă furnică.
Tresar şi îl împing înapoi, gâfâind. Lumea se destramă în jurul meu. Deşi mă împotrivesc, văd chipul lui Saran. Simt cum tăişul lui îmi răscoleşte carnea.
