puţin, dar reuşeşte să provoace doar trepidaţii mici. Mama nu mai poate folosi deloc magia.

Îmi îndrept gulerul. Se căzneşte să nu adoarmă. Chiar dacă faţa ei se relaxează, buzele i se strâmbă într-un rânjet.

— Sper că te-ai simţit bine la gală, Mamă, îi spun în timp ce ies pe uşă. Va fi ultima la care participi.

CAPITOLUL OPTZECI ŞI ŞASE

ZÉLIE

Nimeni nu scoate o vorbă. Coborâm spre coasta Orïshei, navigând pe o barcă propulsată de magia lui Nâo. Nici nu e nevoie să vorbim, fiindcă fiecare dintre noi simte bătăile de inimă ale celorlalţi. Marea ne acoperă pielea cu o mantie de stropi, iar aerul încărcat de sare ne şfichiuie. O magie nouă vuieşte în sângele nostru, gata să doboare zidurile impenetrabile ale Lagosului.

În fiecare respiraţie de-a ta. În fiecare incantaţie pe care o rosteşti.

Mă agăţ cu disperare de cuvintele Mamei Agba. Simt că mă apropii tot mai mult de valurile mareei de acasă. Muzica valurilor mă duce înapoi în timp, pe barca lui Baba, când scoteam din apă plasa de pescuit. Mă gândesc la el. Mă răsucesc spre ceilalţi, pentru că nu vreau să văd ruinele fiorinului. După ce s-a întâmplat în seara aceasta, regatul nostru nu va mai fi niciodată la fel.

— Ne apropiem, le spun. Ne putem ascunde pe ţărmurile astea până la apus.

Apoi vom ataca, îmi zic. Ne vom salva poporul şi vom sili monarhia să plătească pentru toată suferinţa pe care a provocat-o.

Cu ochii minţii, le văd pe Mári şi pe Bimpe prizoniere alături de soldaţii noştri, în pivniţele palatului. Îi văd pe restul rebelilor Iyika aşteptându-şi execuţia. Mă gândesc la toţi cei care ne stau în cale. La fiecare titán care va trebui să moară.

— Odihniţi-vă! continui. Pregătiţi-vă! E greu de spus ce se va întâmpla după ce vom dărâma palatul din temelii…

— Zél! strigă Tzain.

Braţele îi atârnă moi pe lângă corp. Ridic din sprâncene şi mă uit acolo unde se uită şi el.

Mă duc spre partea din faţă a bărcii noastre. Nu-mi vine să cred.

În depărtare, o singură ahéré se ridică deasupra valurilor.

Nedumerirea noastră creşte. Nâo călăuzeşte barca spre ţărm. Ne aduce mai aproape de privelişte. Îmi aduc aminte cum Ilorinul era mistuit de flăcări, acum câteva luni. N-am uitat cum mă îneca

mirosul de cenuşă.

Tot satul s-a scufundat pe fundul mării. M-am prăbuşit odată cu căminul meu. Şi totuşi, cine ştie de ce, coliba mea încă se înalţă

deasupra valurilor înspumate. E întreagă, chiar şi după tot ce s-a întâmplat încă din ziua în care am fost silită să o părăsesc.

Ajungem la ahéréle de stuf. Mai-marii aşteaptă cât timp eu şi Tzain urcăm. Parcă e un vis.

Sau un coşmar.

Vechea mea casă se sprijină pe scânduri de lemn – un refugiu deasupra apei. Nu se vede nici urmă din incendiul care a mistuit-o din temelii. Nici urmă din tot ce s-a pierdut. Aşa, privind casa pe care am împărţit-o cu Baba, parcă regăsesc o parte din mine care mi-a lipsit.

Îl ţin de braţ pe Tzain. Ne îndreptăm spre casă, aşteptând ca iluzia să se risipească. N-are deloc noimă. Pe exteriorul ahéréi nu se vede nici urmă de flăcări; de parcă incendiile nici n-au fost aievea.

Tzain îşi plimbă degetele pe tocul uşii. Găsesc liniile pe care le-a desenat Baba pe toc, ca să ne măsoare înălţimea pe vremea când eu şi Tzain eram copii. În fiecare lună, o altă linie strâmbă anunţa că eu şi fratele meu am crescut. Plângeam de ciudă când linia mea nu era mai sus decât cea a lui Tzain.

— Nu înţeleg.

Când intru, mi se taie răsuflarea. Sunt înconjurată de pereţi din trestie – aceleaşi trestii pe care Baba şi cu mine le-am împletit cu drag. Totul e aici: paturile acoperite cu aşternuturi de bumbac, mingea de agbön într-un colţ. Chiar şi o cală neagră, la fereastră. Îi mângâi petalele. Parcă ar fi de catifea. Iar tulpinile sunt proaspăt tăiate.

Singurul lucru care diferă de amintirile mele este pachetul învelit în hârtie, lăsat pe patul meu. Deasupra, găsesc un bilet împăturit.

Îmi pare rău.

E ca şi cum m-aş îneca din nou. Un gol se cască în sufletul meu când îmi aduc aminte ce mi-a zis Inan, cu luni în urmă.

Când totul se va termina, voi reconstrui Ilorinul. Va fiprimul lucru pe care îl voi face.

Inan a promis că-mi va clădi iarăşi casa. N-am crezut c-o să se ţină

de cuvânt. Emoţia mă gâtuie. Desfac sforile pachetului. Zeci de scrisori se împrăştie pe podea.

De ce? Întrebarea îmi răsună în minte. Mă aplec să ridic o scrisoare şi-mi fac curaj să o citesc.

În unele nopţi, mă vizitezi în vise. Atunci, pot uita.

La trezire, înnebunesc când mă gândesc la ce ar fi putut să

fie…

Mi se pune un nod în gât. Arunc scrisoarea pe jos. Pleacă! îmi poruncesc. Dar o altă scrisoare mă ispiteşte.

În tot acest timp, am crezut că aleg regatul în loc să fac ce-mi cere inima. Am fost naiv. Am fost prea orb ca să-mi dauseama că amândoi…

Lacrimile mele picură pe hârtia de pergament, amestecându-se cu cerneala. Cum îndrăzneşte să încerce să mi se strecoare iar în inimă, după câtă durerea mi-a provocat?

Arunc scrisorile cât colo. Aş vrea să fie Kenyon aici şi să le transforme în cenuşă. O scrisoare scoate un clinchet când se loveşte de podea. Ridic iute capul. Când desfac pergamentul, în palmă îmi cade o mică monedă de aramă. E agăţată de un lanţ din argint. O

ridic în dreptul ochilor.

Apoi îmi amintesc de moneda pe care i-am dat-o lui Inan…

— Asta ce-i? m-a întrebat atunci.

— Ceva cu care să te poţi juca fără să te otrăveşti.

I-am pus în mână bucata de metal ieftin.

Adică a păstrat moneda?

Lacrimile îmi curg în neştire pe obraji.

Ştiu că e posibil ca scrisoarea asta să ajungă pe fundul mării.

Dar, atât timp cât încă am o şansă, trebuie s-o scriu.