— Te înşeli, spun în şoaptă.
Amândoi se înşală. Victoria e atât de aproape, încât pot s-o ating. E
atât de aproape, încât o pot gusta. Trebuie doar să fac un efort mai mare. Să fiu mai curajoasă. Să le zădărnicesc toate manevrele.
Ca să-i înving, trebuie să fiu necruţătoare.
Trebuie să fiu dispusă să lupt ca Mama.
Mă ridic încet din pat, ca să nu-l trezesc pe Tzain. Îmi pun repede o tunică veche şi ies în hol. Doar paşii mei tulbură liniştea din jur.
Mama şi Inan au avut dreptate să-i folosească pe săteni drept scut.
Chiar dacă se va afla unde sunt eu, prezenţa sătenilor ne leagă de mâini şi de picioare. Dar dacă acei săteni ar fi îndepărtaţi… dacă n-ar fi deloc un factor…
Noua strategie prinde contur în mintea mea. Bat la uşa lui Jahi.
Aud o înjurătură, pe urmă uşa se deschide cu un scârţâit.
Eolicul se uită la mine cu ochi cârpiţi de somn, în lumina felinarelor de pe coridor.
— Sper că mă deranjezi pentru că suntem atacaţi.
— Vreau să vorbim despre Ibadan. Trebuie să ne schimbăm planul.
Jahi face un pas înapoi şi deschide mai mult uşa.
— Vin şi ceilalţi Mai-mari?
Intru în camera lui, imaginându-mi faţa lui Inan.
— Nu. Ei au planul lor. Acesta va rămâne între noi doi.
CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI ŞAPTE
AMARI
În sfârşit, după patru zile de săpat tuneluri prin munţii de lângă
Ibadan, răzbim dincolo de stânci. Kâmarū se îndepărtează de piatra ce începe să se macine, dezvăluind apa strălucitoare care umple peşterile. Când mă uit la undele ce încreţesc suprafaţa apei, simt o greutate în stomac. Ceilalţi Mai-mari se uită la mine, aşteptându-mi porunca.
— Sunt înăuntru?
Mă întorc spre Dakarai. În spatele nostru, el îşi şopteşte incantaţia.
Un roi de stele apare între palmele lui. Imaginea translucidă a câtorva săteni care se află în ahéré pâlpâie.
Pereţii peşterii se îngustează cu fiecare scenă pe care el o apropie: copiii înotând în lac; tatăl şi fiica pregătind cina, în timp ce soarele apune; şirul de oameni care umplu găleţi cu apă din fântâna satului.
Am senzaţia că fiecare sătean nevinovat e o mină pe câmpul de luptă.
— Uite-i!
Îl prind pe Tzain de braţ. În scena translucidă dintre palmele lui Dakarai îi văd pe Mama şi pe Inan. Deşi imaginea este neclară, fiindcă
ne aflăm în afara lanţului muntos al Ibadanului, le recunosc siluetele.
Stau într-o ahéré piramidală, înconjuraţi de ofiţeri. E ciudat să-i privesc de la distanţă. Nu au nici cea mai mică idee despre ce urmează să se întâmple.
Vocea mea răsună între pereţii înghesuiţi ai peşterii:
— Nu mai avem mult timp. Soldaţii care patrulează în sat schimbă
garda la răsăritul soarelui. Odată ce Nâo găseşte calea spre lacurile din Ibadan, va trebui să ne mişcăm repede, ca să-i lovim în timpul schimbului de gardă.
— Hai s-o facem! zice Nâo şi îşi potriveşte casca albastră pe capul ras. Eu sunt gata. Cine se scufundă cu mine?
Roën se ridică din spatele grupului. Pe chipul lui nu se citeşte nicio emoţie. Odată ce intrăm acolo, el este singurul care poate găsi
ascunzătoarea lui Inan.
— Vin şi eu, se oferă Tzain. Cunosc satul. Vă pot ajuta să-i găsiţi.
Scutur din cap.
— Indiferent cine merge cu Roën, va rămâne blocat în Ibadan până
când Nâo se întoarce să ne ia. Avem nevoie de cineva care are magie.
