— Mă duc eu.
Zélie ridică mâna. Nu-mi vine să cred. Nu mi-a spus nici măcar două vorbe toată săptămâna. Chiar sunt surprinsă că se află aici.
— Îmi amintesc satul, spune ea. Îi vom găsi pe rege şi pe regină, cât timp voi înaintaţi.
Zélie nu mă priveşte în ochi.
— Aşa o să facem, îi zic. Voi, ceilalţi, odihniţi-vă! Dar fiţi pregătiţi să vă puneţi în mişcare! De îndată ce Nâo se întoarce după noi, mergem să punem capăt acestui război.
Mai-marii se împrăştie care încotro în puţinul spaţiu pe care-l avem la dispoziţie. Doar Jahi rămâne în urmă.
Îşi coboară vocea şi gesticulează către Imani.
— Cu noi cum rămâne?
— Aşteaptă până adoarme toată lumea, îi şoptesc. Apoi îndreptaţi-vă spre munţi.
Un gust amar îmi învăluie gura când Jahi se răsuceşte ca să-i transmită lui Imani instrucţiunile mele. Pe chipul Cancerului se citeşte surprinderea cât timp Jahi îi şopteşte la ureche, dar apoi Imani se uită la mine şi dă aprobator din cap.
Relaxează-te, Amari! mă îndemn. Nu se va ajunge atât de departe.
Putem să-i învingem pe Mama şi pe Inan. Pur şi simplu trebuie să ne ţinem de planul stabilit.
Mă îndrept spre Zélie. Strângând din buze, îşi pune armura.
Îi zâmbesc.
— Mulţumesc, Amari! Nu erai obligată să te oferi.
— N-am de gând să-l las pe fratele meu să se sinucidă, doar ca tu să te poţi aşeza pe tronul tău preţios.
Trece pe lângă mine, atingându-mă uşor cu umărul. Nu observă
cât de adânc mă răneşte ura ei. Zélie i se alătură lui Nâo. Mareica îi dă
un sărut lui Khani. Cele două se îmbrăţişează, apoi Nâo face un pas înainte. Se postează în faţa punctului de intrare şi îşi întinde palmele
spre apă. Rosteşte o incantaţie.
— Èyà omi, omi sí fún mi…
Lumina albastră a Mareicilor străluceşte în jurul degetelor ei subţiri. Apa fierbe şi se răsuceşte în aer, despicându-se în două. Nâo sare pe poteca pe care a creat-o şi le face semn celorlalţi s-o urmeze.
Roën îşi vâră cuţitul în buzunar. Nu-i aruncă lui Zélie nici măcar o privire când sare după Mareică. Dar Zélie ezită în faţa punctului de intrare. Tzain pune o mână pe umărul ei.
— Eşti sigură că nu vrei să vin? o întreabă el.
— Nu. E în regulă. Sunt suficient de puternică încât să închei acest război.
Tzain o strânge tare în braţe. Mă aşez lângă el. Zélie sare înăuntru, lângă Nâo şi Roën.
— Èyà omi, omi sí fún mi…
Nâo îşi continuă incantaţia. Manipulează apa. Aceasta se închide deasupra capetelor lor, prinzându-i într-o bulă mare de aer care le va permite să se mişte liber prin lacurile subterane. Tzain se uită
încruntat cum sora lui se îndepărtează. Corpul îi e încordat.
— Chiar crezi că pot s-o facă? mă întreabă, iar eu mă silesc să dau din cap, în semn de aprobare.
— Trebuie s-o facă, îi spun. Sunt cei mai puternici dintre noi. Dar când cei trei dispar, îmi înfig unghiile în palme. Dacă nu vor reuşi, ştiu ce am de făcut.
CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI OPT
INAN
Ne aflăm în ahéré. Mâna îmi tremură pe moneda de aramă. Cu fiecare secundă care trece, simt greutatea vieţilor care atârnă în balanţă. Mama stă în faţa mea. Dacă te uiţi la ea, nici n-ai bănui cât sânge are pe mâini. Pe faţa ei nu se întrezăreşte nicio urmă de vinovăţie. Mai mult decât atât: se străduieşte să-şi reţină zâmbetul.
Generalul Fa’izah îmi întinde un pergament rulat şi spune:
— Majestate, am primit veşti de la palat. Iyika se apropie de graniţele Lagosului.
— Soldaţii noştri sunt pe poziţii? întreabă Mama.
— Da. Absolut toţi.
— Bine.
Mama le zâmbeşte ofiţerilor aflaţi în jurul mesei. Când ochii ei se opresc asupra lui Ojore, inima mi se frânge. Nu-mi pot lua privirea de la arsurile de pe gâtul lui. Arsurile pe care Mama le-a provocat.
