Luptă, Amari!

Magia arde tot mai puternic, pe măsură ce mi se acumulează în palmă. Apoi aud o voce.

Nu.

Acest cuvânt simplu mă subjugă. Îmi ia magia ostatică, forţându-mă să stau nemişcată.

— Ce mai aştepţi? mă întărâtă ea.

Pudrele şi vopselurile se preling pe faţa Mamei. Îmi las mâna să

coboare şi fac un pas înapoi.

Adevărul mă ia pe nepregătite. Am crezut că soluţia era să-l ucid pe Tata. Dar n-am făcut decât să mă transform într-un monstru.

— S-a terminat… Ai pierdut, Mamă. Majii au preluat controlul. S-a terminat cu monarhia.

— Trădătoare laşă ce eşti!

Venele pulsează pe gâtul Mamei. Se luptă să rupă strânsoarea mea.

Bolboroseşte:

— Eşti un nimic! Nu eşti suficient de puternică să distrugi Tronul…

— Te înşeli!

Strigătul meu răsună în sala pustie. Din portretele de pe pereţi, vechii regi şi fostele regine mă fixează cu privirea. Îmi ridic ochii spre ei. Simt puterea din sângele meu.

— În ultimele luni am învăţat că sunt capabilă de lucruri măreţe.

Ştiu că pot fi mai bună. Am ales să fiu mai bună!

Îmi las braţul să coboare, iar trupul Mamei cade la podea.

— Nu ai fost niciodată măreaţă! răcneşte ea. Şi nu vei fi niciodată!

Mă îndrept şchiopătând spre scările care duc către pivniţă.

Cu fiecare pas, îmi simt inima tot mai uşoară.

CAPITOLUL NOUĂZECI

ZÉLIE

— Ajutor!

Ţipetele înăbuşite răsună prin pereţii pivniţei. Alergăm pe podelele de piatră, trecem fulgerător pe lângă arcade şi piloni groşi. Strigătele se aud tot mai tare, ghidându-ne în adâncul tunelurilor şerpuitoare. Îi caut pe rebelii Iyika. Deodată, o văd pe Mári în capătul holului.

— Mai-mare Zélie!

Inima îmi tresare în piept. Îşi lipeşte faţa rotundă de zăbrelele de fier. Bimpe apare în spatele ei. Amândouă sunt închise în aceeaşi celulă.

Alerg spre ele. Majii din sanctuarul nostru zac în lanţuri. Ne strigă

să-i ajutăm. În celulă sunt sute de trupuri atât de îngrămădite, că nu pot zări peretele din spatele lor.

— Lucraţi repede! strig. Eliberaţi-i!

Ne avântăm, folosindu-ne magia ca să rupem lanţurile. Kâmarū

dezintegrează legăturile cu o singură atingere, în timp ce Imani şi Khani îi scot pe maji din celulă.

În momentul în care Bimpe şi Mári sunt libere, le iau în braţe. Ele plâng, iar eu îmi înăbuş propriile lacrimi de uşurare.

Le liniştesc:

— E în regulă. Sunteţi în siguranţă. Îmi pare rău c-am îngăduit să

fiţi capturate…

În jurul nostru, oamenii gonesc pe coridor. Sentimentul de uşurare că mi-am salvat Secerătorii dispare atunci când mă răsucesc pe călcâie şi-l văd pe Inan.

Spiritul lui mă atrage ca o ancoră, târându-mă spre el. Inan aleargă

pe coridor, în faţa mea, cu doi soldaţi pe urmele lui.

Dacă vreau să eliberez Orïsha de tirania lui, trebuie s-o fac acum.

— Urmaţi-o pe Imani! le ordon fetelor. Mă duc după rege!

Inima mi se zbate în piept. Mă năpustesc după Inan. Victoria e în mâinile noastre. Dar nu vom fi siguri de izbândă decât când el va dispărea.

Cuvintele din scrisorile lui îmi revin în amintire. Încerc să nu îngădui ca otrava lui să-mi picure în urechi.

În unele nopţi, mă vizitezi în vise. Atunci, pot uita.

Te-am dezamăgit când ai avut cel mai mult nevoie de mine…

În tot acest timp, am crezut că aleg regatul în loc să fac ce-mi cere inima. Am fost naiv. Am fost prea orb ca să-mi dauseama că amândoi…

Inan coboară în fugă încă un rând de trepte de piatră.

Îl strig pe nume. Se opreşte brusc, iar soldaţii care-l urmează se împiedică de el.

— Majestate…

— Plecaţi! le ordonă Inan.