Toţi Mai-marii noştri sunt aici!
— Nana…
Cântecul Mamei Cer îmi face pielea să vibreze. Corpul îmi amorţeşte de spaimă. Silueta lui Mâzeli se retrage. Îmbrăţişarea caldă
a morţii mă ajunge când plămânii mei intră în colaps. Focul arde şi apa îmi năvăleşte în gâtlej, sufocându-mă din interior. Senzaţia e mai puternică decât orice durere pe care am cunoscut-o vreodată. Corpul meu nu mai poate suporta.
Totul în mine ţipă să cedez. Să mă las pradă întunericului. Să pun capăt suferinţei.
Dar dincolo de durere, văd strungăreaţă lui Mári şi pata decolorată
din jurul buzelor cafenii ale lui Bimpe.
Văd chipul fiecărui Secerător pe care încă nu l-am întâlnit. Văd zâmbetul fratelui meu. Îi văd pe Amari şi pe ceilalţi Mai-mari.
Şi monarhia pe care trebuie s-o învingem.
Durerea este prea mare, şi totuşi mă îndeamnă să nu cedez.
Durerea pe care mi-a fost atât de teamă s-o simt e dovada că încă
trăiesc.
Tocmai fiindcă mă doare, ştiu că mai pot lupta.
Ẹ tọnná agbára yin.
Rostesc comanda în minte, iar tatuajele mele se luminează auriu.
Pe măsură ce mă încălzesc în apa îngheţată, le îngădui să amplifice rămăşiţa de forţă vitală care mi-a rămas.
Strig ca turbată. Din gura mea ţâşneşte un roi de bule de aer. Deşi nu mai am energie, mă împing prin apă, cu ultimele puteri.
Piciorul mă arde când piatra mă taie până la os, sfâşiind carnea de pe tibie. Piciorul meu se eliberează din capcană. Braţele încep să mi se mişte.
Apa mi se împotriveşte. Împing cu tălpile în stânca de pe fundul
lacului. Tzain. Amari. Roën.
Dacă mor acum, nu vor avea nicio şansă de supravieţuire.
Trăieşte!
Corpul meu devine inert. Muşchii sunt lipsiţi de oxigen. Ridic o mână tremurătoare, imaginându-mi-i pe toţi Secerătorii mei.
O strălucire purpurie spintecă întunericul. Umbre încep să se răsucească din degetele mele. Se agaţă de ceva aflat deasupra şi mă
trag în sus, prin apă.
Pe măsură ce mă ridic, totul se destramă. Orice urmă de durere.
Ultimele cuvinte ale lui Mâzeli. Zâmbetul lui Baba. Lanţul pe care l-au înfăşurat în jurul gâtului Mamei.
Las în urmă toate rănile pe care le-au cioplit în inima mea şi străpung suprafaţa apei.
Trăieşte!
Vreau să trăiesc.
CAPITOLUL ŞAPTEZECI ŞI UNU
INAN
Braţele îmi cad inerte pe lângă corp. Pumnalul a rămas suspendat în aer. Nu-mi vine să cred. Mâna lui Ojore controlează metalul.
Lasă deoparte sabia menită să reteze capul Mamei şi întoarce pumnalul spre mine.
— Eşti maji? bâigui uluit.
Un zâmbet dispreţuitor apare pe buzele lui Ojore.
— Prefer cuvântul „titán”.
Mişcă un deget, iar pumnalul zboară prin aer. Mă feresc. Lama străpunge peretele de fier, chiar acolo unde, cu o secundă în urmă, se afla capul meu.
Nu apuc să mă ridic de la podea, că plăcile de fier de sub mine se transformă. Metalul alunecă în jurul gleznelor mele de parc-ar fi mercur. Coloane răsar brusc din podea.
Ţip când una dintre ele mă loveşte în burtă. O alta mă pocneşte în falcă. O coloană îmi loveşte pieptul cu atâta forţă, încât mă răsucesc şi cad pe spate.
