Îi apăs rana, dar sângele cald se scurge printre degetele mele.
Inima lui pompează cu o viteză incredibilă.
Umbrele folosite pe post de garou se estompează, fiindcă nu mai am putere. Ochii lui Roën se opresc în cele din urmă asupra lunii de deasupra. Buzele i se întredeschid. Se chinuie să respire.
— Mama mea… Îmi cânta…
— Ce anume?
Cu o mână încă apăsând rana, smulg cingătoarea de la brâul lui Roën. Sângele curge încontinuu în vreme ce o leg strâns, aproape de umărul rănit.
— Roën, ce cânta? îi strig.
Vocea lui e o şoaptă. Fredonează o melodie necunoscută.
— Hm-mmm… hm-mmm…
Se chinuie să ţină ritmul. Vocea i se frânge aidoma unui pui de pasăre, dar nu se opreşte.
— Continuă!
Îmi înghit lacrimile. Strecor o piatră lungă în nodul garoului improvizat.
— Te rog, Roën, mai cântă-mi! E frumoasă melodia.
— Hm-mmm… hm-mmm…
Folosesc piatra ca pe o pârghie şi o răsucesc. Cureaua lui Roën aproape că se rupe când garoul se strânge. Sângerarea se opreşte.
Privirea lui se pierde în gol.
— Ea mi-o cânta. Când ploua… întotdeauna ploua…
Îl pălmuiesc.
— Hei! Continuă! Ce-ar spune mama ta?
Încearcă să vorbească, dar nu reuşeşte. Buzele i se învineţesc.
Sângerarea s-a oprit, dar pielea lui păleşte cu fiecare clipă ce se scurge.
Ce-am făcut nu e de-ajuns.
Mi se rupe inima. Îi pun cu grijă capul în poala mea. Corpul i s-a răcit. Lacrimile mele se scurg pe chipul lui.
— Roën, te rog! Vorbeşte! Ce spunea mama ta?
— Tunetul… reuşeşte să îngaime, dar vocea îi tremură.
Chiar dacă simt că mă rup în bucăţi, mă forţez să cânt notele melodiei.
— Hm-mmm…
Roën îşi ridică mâna tremurândă şi o apucă pe a mea.
Îl mângâi pe păr.
— Rămâi cu mine! Voi cânta cât de mult vrei, dar trebuie să rămâi aici.
Dă din cap, însă respiraţiile lui sunt tot mai sacadate. Venele de pe gât i se umflă. Se chinuie să ia o gură de aer. O gură de viaţă.
— Roën, te rog!
Îi cuprind obrazul în palma mea năclăită de sânge. Sub pielea lui, forţa vitală scade, scurgându-se ca nişte firişoare de nisip.
— Zïtsōl.
Se chinuie să-mi rostească porecla. Mă apucă de mână cu ultimele
puteri pe care le mai are.
— Acasă.
Mă simt buimăcită. Degetele lui cad inerte. Când înţeleg, corpul meu se transformă în stană de piatră.
Acasă…
Deci asta înseamnă Zïtsōl.
