— Roën!
Ţip, dar el nu se mişcă. Ochii lui nu se deschid. Pieptul nu i se ridică.
— Roën!
Ţipătul meu reverberează.
— Roën, te rog, şoptesc, cu buzele lipite de părul mercenarului.
Dar el nu mai e.
A pierit.
Sufletul mi se sfâşie de durere. Îmi apăs pe piept mâinile pline de sânge.
Parcă nu pot respira. Dar când tatuajele mele încep să pâlpâie, văd o sclipire aurie în inima lui Roën. E mai mică decât o sămânţă.
Mai mică decât o lacrimă.
Mă gândesc la ìsípayá mea: legătura de aur a vieţii, împletită cu purpuriul. Am crezut că Oya încerca să-mi arate adevărul despre cênteri şi despre sursa magiei lor. Dar dacă, de fapt, eu eram lumina purpurie?
Dacă firul auriu a fost Roën, încă de la bun început?
— Oya, te rog!
Tatuajele de pe pielea mea se trezesc din nou la viaţă. Pentru prima dată, nu au luciri aurii. Au lucirile purpurii ale Secerătorilor.
Sămânţa de lumină este singurul semn de viaţă din corpul lui Roën, dar e de-ajuns. Mai are o rămăşiţă de putere.
— Ẹ tọnná agbára yin.
Particule de lumină purpurie se cristalizează în dreptul pieptului meu. Se împletesc la fel ca umbrele morţii, alcătuind un fir răsucit.
Mă forţez, deşi sunt în pragul leşinului. Firul se mişcă aidoma unui cuţit, străpungând pieptul lui Roën, iar trupul lui se desprinde de piatră şi se ridică în aer. Simt când i se înfige în inimă. Strâng din dinţi şi inima mea se încordează.
Icnesc:
— Ẹ tọnná agbára yin. Ẹ tọnná agbára yin!
Firul îmi seacă şi ultimul dram de energie. Lumea se estompează
pe măsură ce lumina pietrei-lunii scade.
Trupul lui Roën pluteşte înapoi spre pământ şi corpul meu cade odată cu el. Îmi apăs urechea pe pieptul lui. Întunericul ne învăluie.
Oya, te rog…
Vederea mi se stinge. Apoi trupul meu rămâne fără vlagă. Sunetele încep să dispară, însă reuşesc să percep ceva. Un sunet molcom ca fluxul mării.
Sunt bătăile fragile ale inimii lui.
Acum e legată de a mea.
CAPITOLUL ŞAPTEZECI ŞI PATRU
AMARI
Pentru prima dată după moartea lui, îmi doresc ca Tata să mai trăiască. Oriunde – în lanţuri sau în pivniţele palatului –, numai să
pot vorbi cu el.
Pe măsură ce soarele se ridică deasupra orizontului şi a peşterii, vocea din mintea mea nu mai e de ajuns. Am nevoie să-mi dea cineva răspunsuri. Să-mi spună care e calea cea dreaptă.
— Trebuie să mergem după ei! zice Tzain, parcă ghicindu-mi gândurile.
Îngrijorarea îi scoate în evidenţă toate cutele de pe chip. Acum nu mă mai imploră să plecăm pe urmele lor, aşa cum a făcut-o în ultimele ore. De data asta, vorbeşte răspicat:
— S-a întâmplat ceva.
— Nu te grăbi să tragi concluzii pripite! izbucnesc.
Nu pot îngădui ca Tzain să cedeze nervos. Eu însămi simt că mai am puţin şi cedez.
Ce să fac?
Ce pot să fac?
Ce ar trebui să fac?
