Ne putem aduce oamenii înapoi.
CAPITOLUL OPTZECI ŞI UNU
ZÉLIE
De fiecare dată când punem mâna pe un alt piept zbârcit, mă
aştept ca magia noastră să dea greş. Dar, unul câte unul, fiecare cadavru se ridică din morţi. Simt sub palmele mele cel mai sacru dar al Oyei – magia sfântă a vieţii şi a morţii. Când ultimul cadavru respiră din nou, mă uit la tatuajele de pe mâinile mele. Strălucesc.
Niciun Secerător sau Vindecător din istorie n-a reuşit să
înfăptuiască aşa ceva.
În magia noastră găsesc răspunsul. Înţeleg ce a vrut Oya să-mi transmită. Dacă folosim piatra-lunii ca să ne unim forţele vitale, îi putem salva pe maji din ghearele monarhiei.
Încă putem câştiga acest război.
Mă apropii cu paşi hotărâţi de fântână.
— Ea e, şopteşte un băiat. Jagunjagun Ikú.
Pentru prima dată, supranumele acesta mi se pare îndreptăţit.
Când mă urc pe buza fântânii, toată lumea mă priveşte de parcă aş fi Oya însăşi. Razele soarelui dansează pe pielea mea precum nişte limbi de foc. Privesc mulţimea.
Mă uit în ochii fiecărui Mai-mare.
— Iertaţi-mă! Cu toţii aţi avut nevoie de mine mai înainte, dar eram prea distrusă ca să vin în ajutorul vostru.
Na’imah face un pas înainte. Buclele ei flutură în bătaia vântului.
— Ne pare rău. Ne-ai spus să plecăm din Orïsha. Dacă te-am fi ascultat, poporul nostru nu ar fi păţit nimic.
Un murmur aprobator se ridică din mulţime.
Clatin din cap şi îmi ridic bărbia.
— Suntem copiii zeilor. Dacă cineva are să fugă, nu vom fi noi aceia.
Mă gândesc la câtă suferinţă au provocat conducătorii noştri, la oamenii pe care i-au sacrificat. Încă de la început, nu magia a fost problema regatului.
Monarhia a fost.
Le vorbesc:
— Acum unsprezece ani, când Raidul lui Saran a distrus Ibadanul, eram exact în acest loc. Mi-am pierdut mama şi căminul. Ne-am pierdut magia!
Ridic braţele.
— Astăzi, Saran e mort. Dreptul nostru din naştere ne curge prin vene. Dar în doar câteva luni, monarhii au adus iarăşi moartea şi distrugerea pe străzile noastre!
— Mowà pẹlu olú ọba! strigă un sătean, ridicând un pumn în aer.
Strigătul lui îmi răsună în urechi: Jos monarhia!
— Ne-au luat magia. Casele. Pe cei pe care îi iubim cel mai mult.
Nu se mai poate aşa!
Îmi duc mâna la piept.
— Ei sunt trecutul Orïshei. Noi suntem viitorul ei!
Mai-marii izbucnesc în urale. Entuziasmul lor e o flacără pe care o ţin în palme. Nu vreau ca însufleţirea asta să piară. Vreau să aprind o vâlvătaie.
— Mowà pẹlu olú ọba! rostesc cu glas puternic, iar mulţimea repetă
cuvintele mele, răspândindu-le ca pe un ecou.
— Nu vom da dovadă de milă. Nu vom cădea la pace. Nu vom discuta termeni de predare. Ne vom uni forţele vitale şi vom mânui puterea zeilor! Vom mărşălui spre Lagos şi îi vom dărâma zidurile!
Îmi scot bastonul şi îl ridic deasupra capului, deschizându-i lamele.
— Îi vom salva pe ai noştri şi ne vom asigura că niciun monarh nu va mai pune vreodată piciorul pe acest pământ!
— Mowà pẹlu olú ọba!
De data aceasta, strigătul lor e asurzitor. Mă face să mă simt vie.
