— Mowà pẹlu olú ọba! Mowà pẹlu olú ọba!
Când sătenii ni se alătură, inima îmi creşte în piept. Dar, în vreme ce-i privesc pe Mai-mari, am o revelaţie care îmi dă fiori reci.
Legătura cu Roën a fost cât pe ce să mă doboare.
Legătura cu Tzain, cu Khani şi cu Kâmarū aproape că ne-a omorât pe toţi. Acum stăm împreună, însă presiunea creşte tot mai mult în pieptul meu, căci legătura noastră ne consumă din interior.
Mi se usucă gâtlejul când îmi amintesc ce ne-a spus Mama Agba în
sala Consiliului, când ne-a explicat ce preţ trebuie să plătim dacă
vrem să creăm propriii cênteri. Dacă vrem să ne unim, avem nevoie de mai mult decât de magia pietrei-lunii.
Trebuie să sacrific o persoană pe care o iubesc.
CAPITOLUL OPTZECI ŞI DOI
ZÉLIE
Promisiunile din discursul meu îmi reverberează în minte. Păşesc pe cărările de munte ce mărginesc centrul satului Ibadan. Pe măsură
ce las în urmă şirurile de ahéré, mă gândesc la toţi majii care s-au dedicat acestei lupte. La viaţa pe care va trebui să o sacrificăm.
Nu pot renunţa la Tzain şi nici la Roën. Mai există o singură
persoană pe care o iubesc, cu toate că ne-a trădat.
Groaza îmi îngreunează picioarele, încetinindu-mi drumul spre celula lui Amari. Nu ştiu ce să-i spun. Cum aş putea s-o iert vreodată
pentru ce-a făcut?
Chiar dacă acum toţi oamenii pe care i-a ucis respiră din nou, asta nu schimbă adevărul: Amari i-a sacrificat. M-a sacrificat pe mine. Nu i-a păsat pe cine răneşte, atât timp cât îşi câştigă tronul.
— Cum adică s-a terminat?
Înaintez cu paşi nesiguri. Îmi lipesc spinarea de peretele muntelui şi păşesc cu băgare de seamă.
Vocea aceea gravă îmi răsună în urechi. Nu mă aşteptam s-o aud din nou.
Harun? Mă ghemuiesc şi arunc o privire pe după stâncă.
Mercenarul voinic stă în picioare, alături de alţi cinci membri ai echipei lui Roën. Toţi sunt îmbrăcaţi în negru.
— M-ai auzit bine, zice Roën.
Când îl aud, duc o mână la inimă. Se aşază pe stâncă, în spatele lor.
Umerii i se încovoaie din cauza epuizării.
Îl văd. De pe umerii mei se ridică o povară pe care nu ştiam c-o port. E tras la faţă şi vocea îi este slabă. Dar trăieşte.
Este aici.
— Chestia asta nu va funcţiona! răcneşte Harun, dezvelindu-şi dinţii îngălbeniţi. Plata a fost trimisă deja. Nu poţi opri ceea ce ai pus în mişcare.
Deşi ceilalţi mercenari se apropie de el, Roën nu pare să
reacţioneze. Scoate o cremene din buzunarul lui Harun şi se
străduieşte s-o scapere cu mâna stângă. Braţul său metalic atârnă
nemişcat. Din când în când, câte un deget zvâcneşte.
— Ai uitat că nu-mi place să mă repet, spune Roën. Nu-mi pasă ce am pus în mişcare. Pune-i capăt! Acum!
Roën scoate o ţigară din buzunarul unui mercenar. O strecoară
între dinţi, dar, înainte să aprindă chibritul, Harun i-o smulge şi o aruncă la pământ.
— Fata aia te-a castrat înainte sau după ce ţi-a retezat braţul?
Cuvintele lui îmi înfierbântă pielea. Roën nu schiţează nicio mişcare. Muşchii îi sunt încordaţi – ai crede că e o marionetă ale cărei sfori sunt prea întinse.
— Să-ţi fie învăţătură de minte! zice Harun. N-ar fi trebuit să fiu nevoit să-ţi torn minciuni doar ca să-ţi faci treaba.
Deodată, Roën înţelege. Îşi întreabă tovarăşul:
— Ştiai că Nehanda minte?
