— Vin şi eu cu tine.
Degetele din metal zvâcnesc, încă nesincronizate cu intenţiile lui.
— Zïtsōl, tu eşti casa mea. N-ai cum să mă părăseşti.
CAPITOLUL OPTZECI ŞI TREI
AMARI
Voi fi o regină mai bună.
Ultimele mele cuvinte către Tata îmi revin în minte. Pentru cea care eram pe atunci, a fost o promisiune solemnă. Şi totodată o batjocură pentru ceea ce am devenit.
Nu ştiu dacă Tata s-ar îngrozi de ce am făcut sau dacă ar fi mândru să vadă cât de mult am decăzut. Nu sunt cu nimic mai bună decât el.
La o adică, suntem la fel.
Loveşte, Amari!
Mă trag de păr. Aş vrea să scot din mine ghearele cu care Tata mă
tot agaţă. Şoaptele lui sunt ca gratiile pe care Kâmarū le-a meşteşugit din piatră – o închisoare din care nu pot scăpa. Atâta amar de timp, Tata a fost înseşi cicatricile de pe spatele meu. Tiranul pe care a trebuit să-l înving.
Pe Ceruri! Cum de-am îngăduit ca fantoma lui să devină forţa care mă călăuzeşte?
Strâng din dinţi. Fierea îmi urcă în gât. Simt fiecare picătură de durere. Fiecare cadavru încremenit. În ciuda a ceea ce-mi doresc să
fiu, sunt pur şi simplu un alt monarh care terorizează acest regat.
Sunt însuşi monstrul pe care îl vânez.
Cineva îmi vorbeşte:
— Cel puţin, în sfârşit, îţi pare rău.
Ridic capul. Zélie stă de cealaltă parte a gratiilor de piatră.
Crestele muntelui îi aruncă umbre pe chip, dar pare că o lumină
străluceşte în interiorul ei.
— Eşti teafără…
Ridic braţele ca să mă apăr de furia ei, dar acum Zélie e mai presus de setea de răzbunare. E ca şi cum un foc arde în inima ei. Aproape că
mă ustură pielea de la căldura văpăii sale.
— Dacă ai fi ştiut că trăiesc şi că sunt în sat, ai mai fi lansat atacul?
mă întreabă ea.
Mă fac mică. Adevărul sfârtecă ultimele rămăşiţe de demnitate pe
care le mai am.
Închid ochii.
— Ca să câştig războiul ăsta? Da, l-aş fi lansat.
Îmi duc palma la gură. Ceva se luptă să iasă din mine. Nu ştiu ce anume: vomă sau ţipete?
— Nu există nicio scuză pentru ce am făcut. Ştiu că nu m-ai putea ierta niciodată.
Să stăm faţă în faţă acum mă zguduie ca o lovitură de baros în inimă. Mă forţează să înfrunt realitatea pe care am luptat atât de mult s-o ascund.
Sunt copilul regelui Saran. Fiica reginei Nehanda.
Am fost crescută să câştig cu orice preţ, indiferent cine are de suferit.
Îşi încrucişează braţele la piept.
— I-am adus înapoi la viaţă. Nu meriţi să ştii asta, dar ţi-o zic oricum: fiecare persoană pe care ai ucis-o respiră din nou.
— Cum?
Scutur din cap. Oare am auzit bine?
— Sunt în viaţă?
