— Toţi, până la ultimul.
Parcă am rămas mută. Uşurarea mă inundă. Nu-mi vine să-mi cred urechilor.
Nu-mi pot stăvili lacrimile.
— Cum ai reuşit?
— Am folosit magia pietrei-lunii ca să ne conectăm. Cu puterea noastră comună, Khani le-a vindecat trupurile. Eu i-am readus la viaţă.
Se uită la tatuajele aurii de pe pielea ei. Pare că vede ceva ce eu nu pot să văd.
— O să folosim această putere ca să atacăm Lagosul şi să doborâm Coroana.
Deşi îmi simt picioarele moi, mă ridic.
— Zélie, veţi fi măcelăriţi.
— Nu şi după ce ne vom conecta cu toţii. Vom încheia războiul şi vom distruge monarhia odată pentru totdeauna. Nici măcar Nehanda nu ne va putea opri.
Loveşte, Amari!
Cuvintele Tatei se veştejesc în sufletul meu. Nu ştiu nici ce să
spun, nici ce ar trebui să simt. Totul a început cu tronul. Poate cu el se va şi sfârşi totul. Dar gândul că monarhia va deveni un nimic…
— Vei aduce haosul în Orïsha, Zélie. Agonia pe care o vei provoca…
— Angoasa şi anarhia sunt mult mai bune decât tirania pe care am cunoscut-o, spune Zélie. Viitorul Orïshei nu va mai fi corupt de o coroană.
Se încruntă. Văd milă în privirea ei.
Crede că şi eu am fost coruptă.
Voi fi o regină mai bună…
Renunţ la jurământul ăsta, pe care nu-l voi putea îndeplini niciodată. Nu mai e vorba doar de pierderea războiului. Am pierdut complet dreptul de a cârmui.
— Când pleci? întreb.
— Diseară.
— După ce vă conectaţi?
Zélie nu spune niciun cuvânt. Scopul vizitei ei îmi e din ce în ce mai clar.
Îi zic:
— Ai nevoie de un sacrificiu.
Se scarpină pe braţe şi îşi întoarce privirea. Se uită în depărtare, peste munţi. Şuierul vântului îmi dă răspunsul pe care îl caut.
Am impresia că întregul munte se prăbuşeşte brusc peste mine.
Sunt speriată. Mă lupt să respir.
Dar pedeapsa care mi-e sortită presupune şi un fel de mântuire. O
şansă pe care n-am crezut c-o voi avea. Dacă fac asta, pot îndrepta lucrurile.
Le pot da puterea de care au nevoie ca să salveze regatul.
— Bine, îi zic.
Zélie se întoarce brusc spre mine. Ochii ei ca argintul sunt uimiţi.
— N-am luat nicio hotărâre.
— Nu-i nevoie să hotărăşti. O să fac ce vrei.
Inima îmi tresare. Mâinile încep să-mi tremure. Cum altfel aş
putea să răscumpăr toată durerea pe care am provocat-o?
Zélie clatină din cap.
— Nu.
— Ce altă alegere ai? o întreb. Trebuie să sacrifici pe cineva. Un om pe care îl iubeşti.
