protestele. Nu scoate niciun cuvânt. Mă conduce pe cărarea sinuoasă, departe de celula lui Amari. Se uită la norii care plutesc deasupra muntelui.
— Îţi aminteşti când ţi-am povestit despre ìsípayá mea? mă
întreabă. La Ascensiunea mea, cu ani în urmă, m-am văzut îngenuncheată pe vârful unui munte. Mama Cer m-a primit cu braţele deschise.
Se întoarce spre mine. Ochii ei întunecaţi strălucesc.
— Atunci am crezut că am aruncat o privire în lumea de dincolo.
Acum înţeleg că viziunea era, de fapt, despre tine.
Mă sărută pe frunte şi îmi şterge lacrimile. Mă ţine în braţe. Plâng în hohote. Mă lupt cu gândul sacrificiului pe care vrea să-l facă.
Vocea mi-e gâtuită de lacrimi:
— Nu pot. Nu pot s-o fac singură.
— Nu vei fi singură. Ne porţi pe toţi în inima ta.
Mă ia de mână, mi-o aşază pe piept şi îşi întrepătrunde degetele cu ale mele.
— Vom trăi în fiecare respiraţie de-a ta. În fiecare incantaţie pe care o rosteşti.
Un zâmbet i se întinde pe buze.
— Voi sunteţi copiii zeilor. Nu veţi fi niciodată singuri.
E atâta linişte când ajung în vârful muntelui, încât paşii mei răsună
ca un tunet. Cei zece maji stau în cerc. Amari, cu braţele încă
imobilizate în legături de metal, priveşte din spatele lui Tzain.
Mai-marii se înclină şi se trag înapoi. Trupurile lor alcătuiesc un cerc.
Nu mai lipseşte decât centrul cercului.
Poţi s-o faci. Îmi înfig unghiile în palme şi păşesc în faţă. Stâlpi cu vârfuri ascuţite ne împrejmuiesc aidoma unui gard, înconjurând vârful plat al muntelui. Soarele care apune aprinde cerul în nuanţe de roşu strălucitor şi de portocaliu incandescent. Imaginea mă duce cu gândul la zilele în care Mama păşea chiar pe acest drum, când se pregătea să-i conducă pe Secerătorii din Ibadan.
Ne porţi pe toţi în inima ta. Vom trăi în fiecare respiraţie de-a ta. Înfiecare incantaţie pe care o rosteşti.
Promisiunea Mamei Agba îmi umple sufletul de emoţie. Îmi amintesc cum lumina soarelui strălucea prin buclele Mamei. Astăzi străluceşte prin buclele mele, scăldându-mi părul alb într-o lumină
aurie. Îmi ţin respiraţia şi păşesc în centrul cercului.
În faţa mea, Dakarai se pregăteşte s-o aducă pe Mama Agba.
Chipul lui rotund are o expresie gravă. Încordarea mea creşte când aud bastonul lovind piatra. Toate zidurile de apărare pe care le-am clădit în jurul sufletului meu se năruie când o văd. Mi-e imposibil să-mi reţin lacrimile.
Mama Agba merge lin, îmbrăcată într-o armură strălucitoare, cu guler de argint, ce împrăştie raze de lumină. Mantia ei de mătase se mişcă precum norii în vânt. Kâmarū i-a făurit un toiag lucios. Buclele ei albe parcă alcătuiesc o coroană.
N-a fost niciodată aşa de frumoasă.
— Nana…
Na’imah cântă şoptit. Începe cu cântecul Mamei Cer. Vocea ei răsună în tăcerea lăsată peste noi – o melodie care ne însoţeşte durerea. După ce ni se alătură toată lumea, Mama Agba îşi pune mâinile în dreptul inimii. Aruncă o privire în jurul ei, apoi se întoarce spre Dakarai.
— Mai-marele meu, i se adresează Mama Agba, ştergând lacrimile care se preling pe pielea lui roşcat-maronie. Tu eşti visul poporului nostru. Să nu te îndoieşti niciodată de ceea ce poţi realiza! Ai încredere în lucrurile pe care le vezi!
Dakarai aprobă din cap şi îşi şterge nasul. Mama Agba îl sărută pe frunte şi îl îmbrăţişează strâns. Mă aştept să-şi continue drumul, dar ea se îndreaptă spre Kâmarū. Se opreşte în faţa fiecărei persoane care alcătuieşte cercul şi îi spune cuvinte înţelepte. Chiar şi în ultimele clipe de viaţă, ea ne călăuzeşte înainte.
Mama Agba rămâne o Clarvăzătoare până în ultimul moment.
Îl apucă pe Tzain de ureche şi trage uşor de ea.
— Băiatul meu curajos! Ai devenit un bărbat şi mai curajos.
Tzain râde, deşi ştiu că suferă. Îşi şterge lacrimile şi îi ia mâna într-a lui.
— Îţi mulţumesc pentru tot!
Ea îl trage în braţele ei, îl mângâie pe spate.
— Să ai grijă de ei! Dar nu uita să ai grijă şi de tine!
— Te rog, nu face asta! cere Amari, cu glasul înecat de lacrimi, îşi apleacă fruntea când Mama Agba ajunge în faţa ei.
— Nu greşelile tale sunt cele care te reprezintă, îi spune Clarvăzătoarea.
