— Şi eu, care credeam că te-ai maturizat!
— M-am maturizat.
Mă apropii de ea şi adaug:
— Acum înţeleg adevărul. Ne prefacem că magia este sursa chinurilor noastre, când, de fapt, toată putreziciunea din acest regat începe şi se termină cu noi. Nu avem ce face.
Strâng pumnii.
— Amari a dovedit asta în Ibadan. Tronul corupe până şi cea mai pură inimă. Atât timp cât va exista Tronul, oamenii vor continua să
dezbine regatul.
— N-am timp de prostiile tale!
Mama soarbe restul de vin, apoi lasă paharul deoparte.
— Încă eşti supărat din cauza lui Ojore. Ei, atunci rămâi aici şi stai îmbufnat, ca un copil ce eşti!
Dă să iasă din încăpere, dar genunchii i se înmoaie. Mă străfulgeră
cu privirea. Se poticneşte şi se sprijină de perete.
— Ce se întâmplă? întreabă, dar cuvintele îi sunt tot mai nedesluşite.
O ajut să ajungă la patul Tatei.
— Mi-am făcut griji că vei recunoaşte gustul sedativelor tale, îi
spun şi ridic la vedere una dintre fiolele ei verde-smarald.
Mama se uită la paharul ei gol. Al meu e încă plin până la buză.
Îşi dă seama ce se întâmplă.
— Ticălos mizer…
Începe să bolborosească. Încearcă să se împotrivească efectului sedativului, încearcă să-şi folosească puterile. Pământul se cutremură
puţin, dar reuşeşte să provoace doar trepidaţii mici. Mama nu mai poate folosi deloc magia.
Îmi îndrept gulerul. Se căzneşte să nu adoarmă. Chiar dacă faţa ei se relaxează, buzele i se strâmbă într-un rânjet.
— Sper că te-ai simţit bine la gală, Mamă, îi spun în timp ce ies pe uşă. Va fi ultima la care participi.
CAPITOLUL OPTZECI ŞI ŞASE
ZÉLIE
Nimeni nu scoate o vorbă. Coborâm spre coasta Orïshei, navigând pe o barcă propulsată de magia lui Nâo. Nici nu e nevoie să vorbim, fiindcă fiecare dintre noi simte bătăile de inimă ale celorlalţi. Marea ne acoperă pielea cu o mantie de stropi, iar aerul încărcat de sare ne şfichiuie. O magie nouă vuieşte în sângele nostru, gata să doboare zidurile impenetrabile ale Lagosului.
În fiecare respiraţie de-a ta. În fiecare incantaţie pe care o rosteşti.
Mă agăţ cu disperare de cuvintele Mamei Agba. Simt că mă apropii tot mai mult de valurile mareei de acasă. Muzica valurilor mă duce înapoi în timp, pe barca lui Baba, când scoteam din apă plasa de pescuit. Mă gândesc la el. Mă răsucesc spre ceilalţi, pentru că nu vreau să văd ruinele fiorinului. După ce s-a întâmplat în seara aceasta, regatul nostru nu va mai fi niciodată la fel.
— Ne apropiem, le spun. Ne putem ascunde pe ţărmurile astea până la apus.
Apoi vom ataca, îmi zic. Ne vom salva poporul şi vom sili monarhia să plătească pentru toată suferinţa pe care a provocat-o.
Cu ochii minţii, le văd pe Mári şi pe Bimpe prizoniere alături de soldaţii noştri, în pivniţele palatului. Îi văd pe restul rebelilor Iyika aşteptându-şi execuţia. Mă gândesc la toţi cei care ne stau în cale. La fiecare titán care va trebui să moară.
— Odihniţi-vă! continui. Pregătiţi-vă! E greu de spus ce se va întâmpla după ce vom dărâma palatul din temelii…
— Zél! strigă Tzain.
Braţele îi atârnă moi pe lângă corp. Ridic din sprâncene şi mă uit acolo unde se uită şi el.
Mă duc spre partea din faţă a bărcii noastre. Nu-mi vine să cred.
În depărtare, o singură ahéré se ridică deasupra valurilor.
Nedumerirea noastră creşte. Nâo călăuzeşte barca spre ţărm. Ne aduce mai aproape de privelişte. Îmi aduc aminte cum Ilorinul era mistuit de flăcări, acum câteva luni. N-am uitat cum mă îneca
mirosul de cenuşă.
Tot satul s-a scufundat pe fundul mării. M-am prăbuşit odată cu căminul meu. Şi totuşi, cine ştie de ce, coliba mea încă se înalţă
deasupra valurilor înspumate. E întreagă, chiar şi după tot ce s-a întâmplat încă din ziua în care am fost silită să o părăsesc.
