Ajungem la ahéréle de stuf. Mai-marii aşteaptă cât timp eu şi Tzain urcăm. Parcă e un vis.
Sau un coşmar.
Vechea mea casă se sprijină pe scânduri de lemn – un refugiu deasupra apei. Nu se vede nici urmă din incendiul care a mistuit-o din temelii. Nici urmă din tot ce s-a pierdut. Aşa, privind casa pe care am împărţit-o cu Baba, parcă regăsesc o parte din mine care mi-a lipsit.
Îl ţin de braţ pe Tzain. Ne îndreptăm spre casă, aşteptând ca iluzia să se risipească. N-are deloc noimă. Pe exteriorul ahéréi nu se vede nici urmă de flăcări; de parcă incendiile nici n-au fost aievea.
Tzain îşi plimbă degetele pe tocul uşii. Găsesc liniile pe care le-a desenat Baba pe toc, ca să ne măsoare înălţimea pe vremea când eu şi Tzain eram copii. În fiecare lună, o altă linie strâmbă anunţa că eu şi fratele meu am crescut. Plângeam de ciudă când linia mea nu era mai sus decât cea a lui Tzain.
— Nu înţeleg.
Când intru, mi se taie răsuflarea. Sunt înconjurată de pereţi din trestie – aceleaşi trestii pe care Baba şi cu mine le-am împletit cu drag. Totul e aici: paturile acoperite cu aşternuturi de bumbac, mingea de agbön într-un colţ. Chiar şi o cală neagră, la fereastră. Îi mângâi petalele. Parcă ar fi de catifea. Iar tulpinile sunt proaspăt tăiate.
Singurul lucru care diferă de amintirile mele este pachetul învelit în hârtie, lăsat pe patul meu. Deasupra, găsesc un bilet împăturit.
Îmi pare rău.
E ca şi cum m-aş îneca din nou. Un gol se cască în sufletul meu când îmi aduc aminte ce mi-a zis Inan, cu luni în urmă.
Când totul se va termina, voi reconstrui Ilorinul. Va fiprimul lucru pe care îl voi face.
Inan a promis că-mi va clădi iarăşi casa. N-am crezut c-o să se ţină
de cuvânt. Emoţia mă gâtuie. Desfac sforile pachetului. Zeci de scrisori se împrăştie pe podea.
De ce? Întrebarea îmi răsună în minte. Mă aplec să ridic o scrisoare şi-mi fac curaj să o citesc.
În unele nopţi, mă vizitezi în vise. Atunci, pot uita.
La trezire, înnebunesc când mă gândesc la ce ar fi putut să
fie…
Mi se pune un nod în gât. Arunc scrisoarea pe jos. Pleacă! îmi poruncesc. Dar o altă scrisoare mă ispiteşte.
În tot acest timp, am crezut că aleg regatul în loc să fac ce-mi cere inima. Am fost naiv. Am fost prea orb ca să-mi dauseama că amândoi…
Lacrimile mele picură pe hârtia de pergament, amestecându-se cu cerneala. Cum îndrăzneşte să încerce să mi se strecoare iar în inimă, după câtă durerea mi-a provocat?
Arunc scrisorile cât colo. Aş vrea să fie Kenyon aici şi să le transforme în cenuşă. O scrisoare scoate un clinchet când se loveşte de podea. Ridic iute capul. Când desfac pergamentul, în palmă îmi cade o mică monedă de aramă. E agăţată de un lanţ din argint. O
ridic în dreptul ochilor.
Apoi îmi amintesc de moneda pe care i-am dat-o lui Inan…
— Asta ce-i? m-a întrebat atunci.
— Ceva cu care să te poţi juca fără să te otrăveşti.
I-am pus în mână bucata de metal ieftin.
Adică a păstrat moneda?
Lacrimile îmi curg în neştire pe obraji.
Ştiu că e posibil ca scrisoarea asta să ajungă pe fundul mării.
Dar, atât timp cât încă am o şansă, trebuie s-o scriu.
Trebuie să încerc să îndrept lucrurile.
Chiar dacă ţi-aş cere iertare până la sfârşitul veacurilor, totnu ar fi de ajuns. Îmi pare rău că te-am rănit. Îmi pare răupentru toată durerea pe care am pricinuit-o.
Acum înţeleg limpede că molima Orïshei nu a fost magia.
Molima suntem noi: Tata, Mama şi cu mine. Până şi Amari afost pervertită de puterea Tronului. Monarhia ne otrăveşte petoţi.
Cât timp aceasta există, Orïsha n-are nicio şansă. Aşa că voiface singurul lucru care-mi stă în putinţă: o voi desfiinţa odată
pentru totdeauna.
Strâng atât de tare pergamentul în pumn, că aproape se rupe în două. Nici măcar nu ştiam că un rege poate desfiinţa monarhia.
Nu ştiu ce urmează, dar ştiu că a sosit vremea ca această
domnie să se încheie. Voi munci până la ultima mea suflare casă protejez regatul, ca să fiu bărbatul care am crezut că pot fi,atunci când eram cu tine.
Dar, dacă e sortit ca drumurile noastre să se mai încrucişezevreodată, nu-mi voi ridica sabia asupra ta.
