Sunt gata să-mi sfârşesc viaţa în mâinile tale.
— Ce este? mă întreabă Tzain, care stă în spatele meu.
Îmi şterg lacrimile şi îi întind scrisoarea. Ochii lui se măresc pe măsură ce citeşte cuvintele.
— A făcut el asta?
Schiţez un gest de aprobare, iar Tzain îşi duce mâna la bărbie şi clatină din cap.
— Voi doi sunteţi culmea! Nici măcar atunci când vă luptaţi nu puteţi trăi unul fără celălalt.
Mă uit la moneda de aramă din palma mea. Vreau s-o arunc în mare. Îl urăsc pe Inan pentru că îmi face aşa ceva. Şi mă urăsc pe mine fiindcă doresc să cred că spune adevărul.
— Ce ai de gând să faci?
Ridic din umeri.
— Ceea ce trebuie să fac. Nu contează ce spune Inan şi nici ce promite. Oamenii noştri sunt în spatele acelor ziduri. Trebuie să fac tot posibilul ca să-i scot de acolo.
În jur se lasă liniştea. Îl iau de mână şi mă uit la pergamentele împrăştiate pe podea.
— Dar tu şi Amari ce veţi face?
Tzain se schimbă la faţă şi tresare. Deşi îşi retine lacrimile, le simt usturimea în propriii mei ochi. Am trecut prin atâtea încercări împreună, iar ea a fost singura care l-a făcut să zâmbească. Chiar şi atunci când am urât-o din tot sufletul, totodată am iubit-o pe Amari pentru reacţia pe care o stârnea în fratele meu.
— Nu mai există „eu şi Amari”, spune fratele meu, în cele din urmă.
— Tzain, nu poţi pur şi simplu să faci să dispară sentimentele tale pentru…
— Aproape că te-a omorât! mă întrerupe el. N-ai cum să schimbi asta.
Se aşază pe copia vechiului său pat, iar eu mă aşez lângă el. Strâng în mână moneda de aramă şi îmi sprijin capul pe umărul lui. Ascult tumultul valurilor de lângă fereastra noastră.
Îi zic:
— Data viitoare, hai să ne îndrăgostim de nişte fraţi care nu vin la pachet cu o coroană regală!
CAPITOLUL OPTZECI ŞI ŞAPTE
ZÉLIE
Vântul îmi flutură părul. Stăm în vârful dealului care străjuieşte Lagosul. Norii de furtună dezlănţuie o ploaie torenţială.
Felinarele scaldă capitala într-o lucire portocalie. Pete de lumină
sclipesc din uşă în uşă. Palatul străluceşte cel mai puternic dintre toate, ferit în spatele uriaşelor ziduri ale oraşului.
— Eşti gata?
Tzain mă împunge cu cotul. Dau aprobator din cap. Mă uit la cea mai puternică apărare a Lagosului. Bariera argintie din jurul oraşului se înalţă treizeci de metri în aer – aproape de două ori cât înălţimea unui copac din pădurea din jur. Blestemaţi să fie titánii şi cênterii! Nu vom pierde lupta în această seară.
Purtăm în noi puterea zeilor.
Simt acest adevăr în fiecare bătaie a inimii mele, în fiecare incantaţie care aşteaptă să mi se desprindă de pe buze.
Acum nimic nu ne poate opri.
Am adus războiul la ei.
Mă întorc spre Amari. E legată cu lanţuri de metal. Se uită în pământ. Nici măcar nu se mişcă atunci când îi fac semn lui Kâmarū
să-i desfacă legăturile. Roën stă lângă ea. Ne privim şi schiţăm o aprobare din cap. Îmi îndrept din nou privirea spre zidurile Lagosului, pregătindu-mă pentru ceea ce urmează.
— Pentru Mama Agba! strig. Pentru Mâzeli!
Tzain adaugă:
— Pentru Baba şi Mama!
— Pentru Zulaikha şi Kwame, şopteşte Folake.
Rostim numele celor care au pierit. Îi numim pe cei pe care monarhia i-a răpit de lângă noi.
— Să luptăm pentru ei toţi!
Pornesc înainte. Tatuajele mele se aprind. Strălucirea lor purpurie pâlpâie în jurul mâinilor mele ca o vâlvătaie, acoperindu-mi corpul cu lumini ce se răsucesc în vârtejuri. Închid ochii, concentrându-mă
asupra sunetului celor douăsprezece inimi care bat la unison.
