A scris adevărul…
Tzain avea dreptate.
Nici măcar când eu şi Inan ne luptăm nu putem trăi unul fără
celălalt.
Moneda de aramă pe care mi-a lăsat-o în ahéré – şi pe care o port la gât – îmi arde pielea. Mă silesc să mă apropii de el.
— Vistieria se află în catacombele de sub grădinile regale, începe el. După ce se va sfârşi toată nebunia, ia-l cu tine pe Tzain şi pe cineva de încredere! Aveţi grijă cum distribuiţi averea! Iar armata…
Inan tace. Închide ochii.
— Ştii deja că trebuie s-o iei de la început. Dar nu uitaţi să curăţaţi fiecare fortăreaţă! Majacitele nostru e depozitat acolo. Unii soldaţi răzleţiţi vor încerca s-o folosească împotriva voastră.
Îl întrerup:
— Ce faci? De ce-mi spui toate astea?
— Până la sfârşitul nopţii, toţi cei care cunosc aceste secrete vor fi morţi. Singura şansă ca Orïsha să supravieţuiască este ca tu să fii la cârma regatului.
Cuvintele lui rămân suspendate în tăcerea care se lasă între noi. E
atât de calm… Parcă n-ar vorbi despre propria moarte.
Înghit în sec şi mă apropii de el. Încerc să ignor durerea din sufletul meu. Zâmbeşte slab. Acum stăm faţă în faţă.
— Mă bucur…
Vocea i se îneacă de emoţie.
— Mă bucur să te văd din nou.
— Taci!
Degetele îmi tremură. Ridic o mână şi o sprijin pe pieptul lui, în dreptul inimii. Forţa lui vitală trosneşte ca un foc, arzându-mi vârful degetelor. Se încordează când încep să trag de ea, smulgându-i-o din piept. Tot ce a fost între noi mă răscoleşte, pe măsură ce viaţa lui se stinge.
Văd momentul în care drumurile noastre s-au intersectat pentru prima dată, în piaţa aceea. Simt şocul care m-a săgetat atunci.
Simt vibraţia sabiei lui când mi-a lovit bastonul. Vuietul cascadelor.
Tăişul care mi-a sfârtecat spatele.
Buzele lui înfrigurate, pe gâtul meu.
Simt lucruri care nu vreau să mă copleşească acum. Retrăiesc toate modurile în care Inan s-a strecurat în inima mea.
— Îmi pare rău, bâiguie el.
Îi şoptesc:
— Ştiu.
Deşi am luptat pentru moartea lui, simt că acum ucid o parte din mine. Strâng pumnul. Respiraţia lui Inan se curmă. Închid ochii, fiindcă nu-i pot privi agonia.
— Adio!
Se îneacă, încearcă să-mi răspundă.
— Zélie! strigă Roën.
Mă întorc şi-l văd coborând treptele de piatră. O mască atârnă
între degetele lui de metal. Aleargă, încercând să fugă din calea unui zid de fum alb, care se îndreaptă spre noi.
Sunt derutată. Roën îmi aruncă masca, iar corpul i se prăbuşeşte în secunda în care e înghiţit de fum.
Nu apuc să-mi potrivesc masca pe faţă. Fumul alb mă doboară şi pe mine.
EPILOG
Durerea usturătoare mă sileşte să mă trezesc. Capul îmi zvâcneşte.
Deschid ochii, dar văd doar întuneric.
Mirosul greu de vomă şi de urină mă sufocă. Gâtul mă arde. Tuşesc şi încerc să mă ridic în picioare, dar când mă mişc, mă împiedic de lanţuri.
În numele Oyei, ce se întâmplă?
