Cu fiecare pas, îmi simt inima tot mai uşoară.
CAPITOLUL NOUĂZECI
ZÉLIE
— Ajutor!
Ţipetele înăbuşite răsună prin pereţii pivniţei. Alergăm pe podelele de piatră, trecem fulgerător pe lângă arcade şi piloni groşi. Strigătele se aud tot mai tare, ghidându-ne în adâncul tunelurilor şerpuitoare. Îi caut pe rebelii Iyika. Deodată, o văd pe Mári în capătul holului.
— Mai-mare Zélie!
Inima îmi tresare în piept. Îşi lipeşte faţa rotundă de zăbrelele de fier. Bimpe apare în spatele ei. Amândouă sunt închise în aceeaşi celulă.
Alerg spre ele. Majii din sanctuarul nostru zac în lanţuri. Ne strigă
să-i ajutăm. În celulă sunt sute de trupuri atât de îngrămădite, că nu pot zări peretele din spatele lor.
— Lucraţi repede! strig. Eliberaţi-i!
Ne avântăm, folosindu-ne magia ca să rupem lanţurile. Kâmarū
dezintegrează legăturile cu o singură atingere, în timp ce Imani şi Khani îi scot pe maji din celulă.
În momentul în care Bimpe şi Mári sunt libere, le iau în braţe. Ele plâng, iar eu îmi înăbuş propriile lacrimi de uşurare.
Le liniştesc:
— E în regulă. Sunteţi în siguranţă. Îmi pare rău c-am îngăduit să
fiţi capturate…
În jurul nostru, oamenii gonesc pe coridor. Sentimentul de uşurare că mi-am salvat Secerătorii dispare atunci când mă răsucesc pe călcâie şi-l văd pe Inan.
Spiritul lui mă atrage ca o ancoră, târându-mă spre el. Inan aleargă
pe coridor, în faţa mea, cu doi soldaţi pe urmele lui.
Dacă vreau să eliberez Orïsha de tirania lui, trebuie s-o fac acum.
— Urmaţi-o pe Imani! le ordon fetelor. Mă duc după rege!
Inima mi se zbate în piept. Mă năpustesc după Inan. Victoria e în mâinile noastre. Dar nu vom fi siguri de izbândă decât când el va dispărea.
Cuvintele din scrisorile lui îmi revin în amintire. Încerc să nu îngădui ca otrava lui să-mi picure în urechi.
În unele nopţi, mă vizitezi în vise. Atunci, pot uita.
Te-am dezamăgit când ai avut cel mai mult nevoie de mine…
În tot acest timp, am crezut că aleg regatul în loc să fac ce-mi cere inima. Am fost naiv. Am fost prea orb ca să-mi dauseama că amândoi…
Inan coboară în fugă încă un rând de trepte de piatră.
Îl strig pe nume. Se opreşte brusc, iar soldaţii care-l urmează se împiedică de el.
— Majestate…
— Plecaţi! le ordonă Inan.
Soldaţii se uită când la mine, când la el. Inan îi îndeamnă să se îndepărteze.
— Răfuiala asta e doar între mine şi ea, le spune Inan. Ieşiţi de-aici cât încă puteţi!
Fiindcă n-au de ales, soldaţii fug, făcându-se nevăzuţi în întuneric.
Ecoul paşilor lor se pierde pe holuri. Rămânem singuri.
Umerii lui Inan par să se încovoaie. Ridică mâinile, în semn de capitulare.
— Fă-o! Nu mai vreau să mă lupt cu tine.
Cobor de pe ultima treaptă. Jurământul din scrisoarea lui mă
copleşeşte.
Dar, dacă e sortit ca drumurile noastre să se mai încrucişezevreodată, nu-mi voi ridica sabia.
Sunt gata să-mi sfârşesc viaţa în mâinile tale.
