în jurul unei sticle de vin (vorba vine) ori să meargă la spectacole de balet ori să
bîvfească în voie. Troţchi e tot pe poziţii revoluţionare, dar nu mai e popular şi cade dintr-o dată şi de la sine, nu-1 trînteşte nimeni, cade fără să intervină nici o catastrofă pentru că nu-1 mai ţine nimic, întocmai ca unul căruia i se surpă sub picioare scaunul ori scara pe care s-a suit.
Puterea nu e decît o stare, un rezultat: guvernanţii nu sunt la putere fiindcă
au mijloacele de coerciţiune în mină, ci au mijloacele de coerciţiune la dispoziţie pentru că sunt la putere. Mă, cine crede altfel, crede ca persoanele care-1
plictiseau pe Troţchi cu întrebări, crede că puterea e un obiect care scapă din mînă, se cucereşte, se fură, se ascunde. Un fel de talisman, de coif al Nibelungului. Puterea nu e decît un element de gradul al doilea, provine, decurge de la un altul. Iar elementul iniţial e credinţa massei omeneşti care e cuprinsă
într-o formă statală anume. Dreptul, aşadar, nu-i decît o religie, un sistem de credinţe.
Guvernanţii cad atunci cînd nu mai au vlagă şi voinţă de putere şi nu le mai au fiindcă s-a petrecut ceva înlăuntrul psihicului lor. Adevărul e că entuziasmul lor a pierit deoarece nu mai e alimentat de sentimentele massei. Scade potenţialul lor guvernamental, cum să nu scadă, de vreme ce a scăzut nivelul izvorului, adică
s-a micşorat încrederea poporului. Guvernul e umbra, imaginea din oglindă,
curentul electric, mandatarul; poate atîta cît i se deleagă. Oamenii care-1 compun sunt apţi să lucreze atîta vreme cît simt că sunt sprijiniţi; cîtă potentia agenâi le transmite
309
uzina generatoare, adică massa guvernată, atîta acţiune guvernamentală
depun. Puterea e numele ceremonial pe care-1 poartă consensul nostru al tuturora, e voinţa comună a grupului, cea mai înaltă, voinţa generală de care tot vorbeau ăia din a doua jumătate a veacului al XVM-lea. înseamnă că între guvernanţi şi guvernaţi se stabilesc nişte raporturi sufleteşti şi că ocîrmuitorii -
de la ţarişti la troţchişti - pierd orice siguranţă şi orice putinţă în clipa în care simt că s-a întrerupt curentul care-i lega de popor. Dar dacă lucrează tiranic şi tot nu cad? Asta înseamnă că trebuie să recurgem la tata Freud şi să constatăm că, inconştient, poporul îi sprijină şi nu este ostil tiraniei.
- Cardinalul de Retz, în acest text fundamental, e poate primul constituţionalist care a înţeles cum stau lucrurile: „Parlamentele nu-s oare idolul noroadelor? Ştiu că le socotiţi drept nimica toată deoarece Curtea este înarmată; tare vă rog însă a-mi îngădui să vă spun că trebuie socotite drept foarte mult ori de cîte ori se socotesc ele însele drept totul". Iată unde am ajuns: „încep ele însele prin a socoti armatele dumneavoastră drept nimica toată şi nenorocirea este că
puterea lor stă în imaginaţia lor; şi se poate cu adevărat spune că spre deosebire de toate celelalte feluri de puteri, ele pot, cînd au ajuns la un anumit punct, tot ceea ce cred că pot."'
Possimt quia posse videnhu:
După Retz, un salt pînă la Robert Musil: „Crezurile omeneşti nu sunt, probabil, decît nişte cazuri particulare ale creditului. în iubire ca şi în afaceri, în ştiinţe ca şi la săritura în lungime, trebuie să crezi înainte de a cîştiga ori de a-ţi atinge ţinta; cum de n-ar fi la fel de adevărat şi-n viaţă în general?... Cînd această
credinţă se isprăveşte - pentru că nu există nici justificare, nici acoperire -
falimentul nu se lasă aşteptat: epocile şi imperiile se prăbuşesc aidoma afacerilor cînd creditul lor e consumat.
De hotăritoarele cuvinte ale cardinalului de Retz se leagă şi acestea, nu mai puţin înzestrate cu harul de a dezvălui lucruri ascunse, ale lui Joseph de Maistre:
„L-am întrebat într-o zi pe un militar de seamă: Ia spune-mi, dommule general, ce înseamnă o bătălie pierdută? N-am izbutit niciodată să înţeleg bine ce e. Mi-a răspuns după o clipă de tăcere: habar n 'am. Iar după o a doua tăcere adaugă: e o bătălie despre care crezi că ai pierdut-o... o bătălie nu se pierde materialmente...
Frederic al II-lea, de pildă, care oricum se pricepea în treburi de felul acesta, zicea: Să învingi înseamnă să înaintezi. Care însă e cel ce înaintează? E cel a cărui conştiinţă şi dîrzenie îl determină pe celălalt să dea înapoi... Imaginaţia e aceea care pierde bătăliile."'
310
- Necesitatea unui plan de-al doilea, adică a transcendenţei. Malraux:
„Istoria artei este că întotdeauna oamenii au cerut artei prezenţa a ceva ce nu este ceea ce ei pot realiza." ,Altfel spus, nu există artă decît din momentul în care ceva se opune realităţii. Acest ceva oamenii nu l-au găsit decît in transcendenţă." Iar Kafka defineşte poetul: „un telegraf viu între Dumnezeu şi oameni."
- Mă surprinde că suprarealiştii au trecut aproape cu toţii în rîndurile antifascismului de vreme ce faimoasa declaraţie a lui Hans Johst: „Cînd aud cuvînrul cultură pun mîna pe revolver" a fost precedată de o alta, a papei suprarealismului: ,Actul suprarealist cel mai simplu constă în a ieşi în stradă cu un revolver în mînă şi a trage de istov în mulţime."' (De ce s-o fi refugiat Andre Breton în Statele Unite cînd i s-a realizat visul e un mister, încă unul din misterele care ne depăşesc.)
1941
Tata (e în timpul guvernării lui Antonescu) ne explică fratelui meu şi mie că
n-are nici un rost să ne supărăm. Trebuie să înţelegem că altfel nu se poate.
Mai tîrziu mi-am adus aminte de vorbele lui şi de ale lui Saint-Exupery:
„De vreme ce sunt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe ai mei, orice ar face. Nu voi predica niciodată împotriva lor în faţa altora. Dacă va fi cu putinţă să li se ia apărarea, îi voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi închide batjocura în inima .mea, şi voi tăcea. Orice aş gîndi atunci despre ei, nu voi juca niciodată rolul de martor al acuzării."
- Dialectica bine-rău, spre deosebire de altele, nu este egalitară. Faţă de rău, binele e mai gingaş, mai instabil, mai puţintel la făptură. Binele: e mereu în stare de inferioritate (fragilitate), nu se poate lua la luptă dreaptă cu potrivnicul său.
Camus: „Binele e o visare, un proiect mereu amînat şi urmărit cu un efort istovitor, o limită pe care n-o atingem niciodată, domnia lui e imposibilă. Numai răul poate merge pînă la marginile sale şi domni absolut."
- Teoreticienilor cuminţeniei, cedării şi compromisului, apologeţilor
„înţelepciunii" şi criticilor „eroismului nebun", lui Jean Giono şi unora dintre prietenii mei le-aş spune aceste cuvinte ale lui Gorki (îi trecuse şi lui): „Nebunia vitejilor, iată înţelepciunea vieţii."
311
1970
Pentru ca bărbaţii de stat europeni şi americani să ştie cum să se poarte cu statele simiene pe care au găsit de cuviinţă să le înfiinţeze în Africa şi alte părţi ale lumii unde faza arboricolă încă nu a fost în întregime depăşită, precum şi cu alţi mîrlani şi ţopîrlani care şi-au luat-o rău de tot în cap, ar trebui să aibă
cunoştinţă de una din cele mai nobile scene petrecute (nu sunt prea mulţi ani de atunci) pe pămînt românesc — şi să ia pildă.
Marele pictor şi autenticul boier Theodor Pallady obişnuia să dejuneze în oraş: la Jockey Club, la Dobrică pe Aurel Vlaicu ori la restaurantul din Buzeşti ţinut de Mişu, fostul bucătar al Automobil Clubului.
