Creştinul (sau omul - e totuna) se cuvine a fi zîmbitor, tolerant, raţional, degajat, convins de relativitatea celor lumeşti; deci niţel sceptic şi foarte îngăduitor; şi totodată — ştiind că aici se joacă partida pe viaţă şi pe moarte — că
numai în trup ne putem mîntui (trupul e trup de moarte şi Pavel aşteaptă să fie scăpat de el, dar, pe de altă parte, odată ieşit din trup nu te mai poţi mîntui) -
trebuie să fie grav, absolut convins de adevărurile revelaţiei, aprig în convingerile sale şi-n simţul tragic şi eroic al existenţei, abisal în deschiderile sale asupra tainelor vieţii. Este necesar, ar spune un istoric al culturii, să îmbine ceea ce Kenneth Clark numeşte „zîmbetul raţiunii" din secolul XVIII cu aspra ascultare şi înflăcărată credinţă din secolele XII-XIII.
Dar cum pot fi îmbinate aceste două lucruri atît de opuse: secolul XVIII şi secolele XII-XIII? Raţiunea şi credinţa? Zîmbetul şi gravitatea? îngăduinţa şi ascetismul?
314
Nu ştiu. (Dacă nu cumva răspunsul pertinent ar consta în răsturnarea
întrebării: cum de-au putut ajunge să fie despărţite'?) Cunosc însă o pildă care —
în mod tainic — pare a dovedi că opusurile pot coincide, că există o posibilitate de împăcare (integrare) a divergenţelor viziunii. Pilda e simplă, niţel zărghită, şi sunt cu totul dispus să-i recunosc un caracter neserios, un iz de poznă
nastratiniană; prea locală pentru a putea pretinde la valabilitate generală; şi, desigur, supărător de reacţionară. Iat-o în toată ambiguitatea ei, în dialectica ei filocalie.
La un sfînt călugăr cunoscut pentru curăţenia vieţii lui, duhovnic riguros, fără multă cărturărie, vine să se mărturisească o femeie al cărei soţ a fost arestat pentru motive politice. Deîndată scoate un revolver. Ce mă fac, părinte, e al bărbatului meu, l-am luat la mine să nu dea cineva de el. Călugărul o fulgeră cu privirea îndelung; apoi, căscîndu-şi îmbrăcămintea: „Valeu, valeu, dă-i drumul în anteriu."
(Luca 8, 8: Cine are urechi de auzit să audă.) 1967
Admirabilul Athenagora, patriarhul întîlnirii de la Ierusalim şi al sărutului de la Istambul - al ecumenismului faţă de care m-am legat să-i fiu fidel - îi spune lui Olivier Clement că merge spre Hristos pentru că îl iubeşte şi „nu e silit de nimic", pentru că Hristos - care a refuzat să coboare de pe cruce şi să prefacă
pîinile în pietre - e tot una cu libertatea.
Hristos ne dă libertatea (Ioan 8, 32: „iar adevărul vă va face liberi") şi fericirea sub forma de reţetă practică de uz cotidian.
Cine-şi repetă mereu maxima lui Kierkegaard: „Contrariul păcatalui este libertatea" şi cine ştie că libertatea este bunul suprem înţelege ce poate însemna creştinismul.
Nu-i reproşez lui Giono că a îndemnat la cedare în faţa răului în numele superiorităţii vieţii asupra morţii. îi obiectez că a trecut cu vederea peste alt adevăr: că viaţa - desigur infinit superioară morţii - nu este nici ea bunul suprem dacă nu e însoţită de calitatea-i ab initio consubstanţială, adică de libertate. Cînd Benda spune că bunul suprem al omului nu e viaţa, ci libertatea, el enunţă un adevăr de care Giono n-a vrut să ţină seama. Benda e un scriitor care nu se compară cu Giono. Dar dacă adevărul poate ieşi din gura copiilor şi a săracilor cu duhul, de ce n-ar putea veni şi de la autorii cu o frază mai puţin pitorească?
- La urma urmei, Pascal ne îndeamnă să pariem.
Bine.
Dar dacă?...
315
Dar dacă e aşa cum presupune Renan: s-ar putea ca realitatea să fie trista?
Dar dacă s-ar adeveri coşmarul lui Jean-Paul: în catedrala pustie, sub orologiul pe al cărui cadran fără ace au încremenit cifrele veşniciei, Shakespeare dă de veste moliilor că nu există Dumnezeu'?
Dar dacă universul, cum a crezut J.B.S. Haldane, nu e doar mai ciudat decît gîndim noi, ci mai ciudat decît putem gîndi?
Atunci - cu atît mai rău pentru natură şi univers. îmi repet cuvintele abatelui Valensin.
(De fapt, e numai o iluzie: cei de mai sus se referă la universul corupt,
singurul prins de simţuri şi de concepte.)
- Smerit, da, cel care afirmă adevărul. Dar nu întrucît afirmă adevărul.
Proclamarea adevărului e mereu solemnă pentru că adevărul e solemn.
Cine se ruşinează să mărturisească pe Hristos va fi ruşinat la Judecată.
Hristos e Adevărul.
Mărturisirea adevărului e un act ce se face numai solenmiler.
- Buddha, ieşind din palat, a văzut moartea, boala, foamea, sărăcia. Acestea toate ţin, într-o oarecare măsură, de fire. Ura dezlănţuită şi predicată, nebunia, tortura nu le-a întîlnit. Secolul al XX-lea a văzut, în afară de calamităţi, toate fumurile iadului şi demenţei, a văzut că iadul poate fi, că e în orice clipă gata să
treacă de la virtualitate la închegare. Abisul, situaţiile limită şi angoasa ieşită-n stradă şi postată pe la colţuri au arătat omului de rînd al secolului al XX-lea că
diavolul există şi că e aproape de el. Prin urmare secolul al XX-lea e cel mai pregătit să devină creştin.
- Creştinismul nu e prostie mieroasă. Prinţul Mîşchin — idiotul — numai prost nu e. Pe toate le ştie, pe toţi îi înţelege, cunoaşte răul ca puţin alţii. Dar dintr-însul nu trage concluzia cinismului, iresponsabilităţii şi deznădejdii, ci deduce soluţia bunătăţii, apărării dreptăţii altora şi smeririi eului - întreita soluţie creştină. Singura posibilă, dacă avem niţică minte şi privim realitatea în faţă.
1971
în Statele Unite s-au creat biserici ale homosexualilor. Contra. De ce?
în primnul rînd: Hristos nu respinge pe nici unul din cei care vin la El.
Aşadar, nici pe homosexuali.
316
