joace. Toate cele bune numai pentru risipitor.

Drepţii, protestînd, dovedesc lectura neatentă a textului. E adevărat că

pentru ei n-a fost nici viţel, nici ospăţ, nici joc, nici inel în deget... A fost şi este altceva, ceva menţionat la versetul 31 al capitolului 15 din Luca: toate ale mele sunt ale tale.

Au prin urmare şi drepţii ceva, de care nu se pot văicări că-i puţin lucru: toate ale Tatălui.

- Părintele Paulin Lecca (de la Cozia) împarte lumea în patru categorii: Cea a fiului risipitor care nu se mai întoarce la Tatăl. Sunt şi din-tr-aceştia, rămîn printre roşcove şi porci.

Cea a fiului risipitor care se întoarce şi intră la ospăţul împărătesc.

Cea - foarte numeroasă, poate cea mai numeroasă - a fiului bun, care e drept şi cuminte, dar e călduţ şi fudul şi cu toate că e drept nu intră la cină!

Cea - vai, rară - a fiului drept care nu e numai cuminte ci e şi înflăcărat şi ia parte la cina împărătească. Pilde: Sf. Fecioară, Sf. Ion Evanghelistul. Ei reprezintă idealul.

(Cf. teoria Nemo-Balotă despre Doktor Faustus.)

- „Cîntecul omului"

în Vechiul Testament omul îşi manifestă supremaţia faţă de restul creaţiunii şi facultatea de a se înălţa, răspunzînd - odată cu Moisi, patriarhii, drepţii şi proorocii - atunci cînd e chemat de Dumnezeu cu vorbele: „lată-mă, Doamne!"

Prezent, drepţi, gata la ordine, oricînd disponibil şi dispus, neşovăitor, prompt. Se împlineşte, înduhox niceşte şi îndumnezeieşte îndeplinind voia creatorului.

388

în Noul Testament treapta cea mai ridicată pe care o poate atinge creatura este indicată de Domnul prin cele spuse lui Toma Necredinciosul: Fericiţi cei ce au văzut şi au crezut; dar mai fericiţi cei ce au crezut fără să vadă.

A crede fără dovezi palpabile şi fără înscrisuri. Fără zapisuri şi ispisoace.

Surete şi izvoade. Lucrul cel mai puţin neguţătoresc ce poate fi. Cel mai nobil. Să

ai încredere. Să nu te îndoieşti. Să primeşti adevărul - întocmai ca emoţia artistică a lui N. Schoffer - Iară să mai treacă pe calea ocolită a raţiunii cortexului. A crede pe cuvînt, ctivfntul Domnului Hristos care El însuşi nu-i decît Cuvîntul.

1971

,.Pină cînd, proştilor, veţi iubi prostia?"

{Pilde 1. 22)

Tinerii, astăzi, caută puritatea, exorcisarea, liberarea de orori, pe întreita cale: a sexualităţii, muzicii şi stupefiantelor. Ororile de care le este scîrbă sunt de adevărat oribile: războiul, făţărnicia, minciuna, ura.

Rămîne numai de văzut dacă idealul spre care tînjesc le va oferi altceva.

Rămîne numai de văzut dacă mijloacele pe care le-au ales se vor dovedi eficace.

Le-aş atrage atenţia asupra următoarelor puncte:

a) Dacă nu-s cu desăvîrşire proşti ar trebui să nu piardă din vedere că există

o forţă - cu două feţe - care se uită la ei şi-i poate vindeca de orice alean răpindu-le orice mijloace de evaziune. Forţa e una, feţele sunt două: a lui Brejnev, a lui Mao;

b) Mijloacele la care au recurs sunt aleatorii. Nu numai stupefiantului greu de procurat, dar şi sexului şi muzicii regimurile totalitare se pricep a le da caracter de inaccesibilitate. Pentru a le îndulci amarul şi a lecui deznădejdea mai accesibilă rămîne credinţa. Mai ales că devenind şi ea inaccesibilă în mult rîvnitele regimuri, prezintă avantajul de a putea fi găsită în locuri mai greu de etatizat.

- Don Quijote...

Putem şi noi oricînd - dintr-o clipă într-alta - prin voinţa şi capacitatea noastră de fericire, dacă înfrînăm imperialismul individual (numai eu am dreptate şi drepturi, numai eu nu sunt nebun, numai mie mi se cuvine), dacă ne însuşim în cît de mică măsură simţul relativităţii şi al 389

ridicolului certurilor, ambiţiilor, resentimentelor; dacă stăruim asupra definiţiei date lui Iisus Hristos de pastorul Dietricli Bonhoeffer: Cel care există

numai pentru alţii - nur fur andere da ist -; dacă înţelegem cîtuşi de puţin toată

mizeria invidiei şi mîniei, ruşinosul, sfîşietor de ruşinosul şi jalnicul ridicol al

geloziei, invidiei şi răutăţii aşa cum trebuie să pară văzute de pe cruce şi cum desigur par văzute din închisoare sau de pe patul de moarte, putem, zic, într-o clipită să transformăm circiuma în castel, celula, spitalul, strada, mahalaua, biroul în salon- salon de marchiză franceză din secolul XVIII, de prinţ al Renaşterii, de conac englez în mijlocul unui parc cu gazon centenar; sau chiar în colţ de rai, în camera de ospăţ în casa din Betania.

Scriptura ne arată că şi crucea - instrument de chin, batjocură şi blestem -

poate deveni instantaneu - pentru cine ştie să se poarte pe ea - făgăduinţă de mîntuire şi prag de paradis.

- După felul cum vorbim şi ne purtăm s-ar zice că suntem posturi de radio emiţătoare, hotărîte să emită fără întreaipere şi să bruieze orice alt post.

1971

Nemo - de faţă fiind şi Andrei Brz. - osîndeşte sentinţa Amicus Plato sed magis amica veritasu:\ o consideră văditoare de răutate şi îngustime de minte.

Mai preţios ne este prietenul ori vecinul decît un aşa-zis adevăr despre care nu ştim cît va fi valabil. Dragostea de aproapele nostru e adevărata noastră datorie, aproapelui se cuvine să-i sărim în ajutor; pe cînd, în numele unor nesigure şi vremelnice adevăruri, conştiincioşii sunt mereu gata să-şi persecute şi denunţe semenii. Adevărata veritas se cheamă caritas.

Poporul român mereu aşa a procedat, a pus caritatea deasupra

„adevărurilor"' momentane, pe vecin şi prieten mult mai sus decît glaciala obiectivitate.

(Mi se confirmă astfel teoria mea din Secretul scrisorii pierdute.) - Ce-i dau oamenii lui Dumnezeu cînd lui Dumnezeu îi este sete? Oţet şi fiere.

390

Paris, iulie 1936

Piaţa Concordiei. Loc magic şi privilegiat al frumuseţii. Centru al Europei.

Pavilionul din stînga (stînd cu faţa spre Arcul de Triumf) al grădinii Tuileriilor.

Zi de vară copleşitor de caldă, văzduhul vibrează de arşiţă. Pavilionul însă e răcoros şi pustiu. Mă plimb îndelung printre nuferii lui Monet. Senzaţie de zăduf, de străfunduri acvatice şi înalte presiuni, de clipocit al fintînii peste care se apleacă Melisanda, în care se oglindeşte fata de împărat.

Farmecul neîntrecut al picturii impresioniste, cea mai producătoare de evanescenţă. Venveile doch, du bist so schonUA. Senzaţie de umbre colorate, de clipiri şi unde.

Leon Daudet e cel care a scos în evidenţă umbrele colorate ale impresioniştilor. Cît îl iubea mama! Şi pentru că era lacom, scrisese despre o mătuşă a sa: „Timp de douăzeci de ani a cunoscut neasemuita fericire de a fi patroana celei mai grozave bucătărese din Franţa, o femeie care fu pentru bucătărie ceea ce a fost Baudelaire în poezie, Rembrandt în pictură şi Wagner în muzică."

Dincolo de apă, pe cheiul Bourbon, o cafenea cu măsuţe pe trotuar, sub o tentă albastră.