- Qui latronem exhaudisti
Et Mariani absolvi s ti^, eşti şi Cel care l-ai văzut pe Natanail şi l-ai strigat pe Matei şi
mihi quoqne appelasti™.
Mirarea extraordinară de a fi chemat. Eu!?, am vrea, neîncrezători, să
spunem. Nu ne vine a crede că s-a putut opri la o fiinţă a cărei netrebnicie o cunoaştem la perfecţie, că s-a hotărît să poposeaseă în aşa murdar sălaş. Uimirii i se adaugă teama, am vrea să fugim de răspundere (de năpastă?) şi, ca Moisi, am fi ispitiţi să argumentăm (spre a scăpa): cine sunt eu ca să mă alegi? Eu nu sunt om îndemînatic. Alege pe un altul.
Exclamaţia aceasta lăuntrică de surprindere şi tulburare o vădeşte convingător gestul mîinii vameşului în tabloul lui Caravaggio, intitulat Chemarea Sfintuhii Matei. Viitorul apostol stă la masa lui de vameş, înconjurat de un platnic şi de cîţiva tineri. în degetul pe care şi-1 îndreaptă către sine se ghiceşte simţămîntul omului pentru care e atît de grea să creadă că tocmai el este recrutat. Cum de e cu putinţă? Atît de superficial mă cunoaşte? Ori poate că-I place să facă numai ceea ce pare imposibil'? Ori poate că e de o bunătate pe care nici n-o putem închipui?
Pe unii îi alege de buni ce sunt, pe alţii de răi ce sunt; pe unii pentru că îi iubeşte, pe ceilalţi pentru că îi e milă de ei.
Rugăciunea Sfintului loan Gură de Aur, care se citeşte în locul pericopei din Evanghelie la slujba învierii: să vină toţi care au postit din ziua întîi, să vină şi cei care postesc din ziua a treia; ba nu, şi cei care au postit din ziua a şasea; şi cei care au postit numai din ziua a opta să vină; şi cei din ziua a noua, a zecea; să se apropie şi cei care nu postesc decît din ziua a unsprezecea. Şi cei care n-au postit deloc, vină şi ei. Vină toţi: masa e bogată, viţelul e mult. E ziua pe care a lăsat-o Dunmnezeu ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.
(Cînd în parabola fiului risipitor rătăcitul vine acasă, e încă plin de murdăria cocinelor în care a trăit. Ce face tatăl? îi iese întru întîmpinare alergînd şi-1
îmbrăţişează: aşa împuţit cum e acest învins; nu aşteaptă
301
să-şi ceară mai întîi iertare ori măcar să ajungă pînă în dreptul (de nu şi la genunchii) tatălui; şi nu-i cere să se spele, să facă baie, să se cureţe cît de cît. Nu.
De-a dreptul la ospăţ, ilico, hai, ce mai stăm!
1933
Omul politic - el poartă grija orînduirii pe cît se poate de mai bună a celor
lumeşti - nu i se cere numai bunătate, ci şi multă inteligenţă şi priceperea menirii lui: aceea de a fi priceput.
Manole îl citează, fireşte, pe Maurras: omul politic serios are inimă pentru sine şi minte chibzuită pentru toţi.
- Miopia oamenilor normali. Nu pot crede că totul e cu putinţă.
David Rousset: „Oamenii normali nu ştiu că totul e posibil!"
Aldous Huxley: „Aici te înşeli, răspunde arhidiaconul. Nu există limite.
Oricine e capabil de orice, să ştii, de absolut orice."
îngerii, sfinţii şi duhovnicii sunt buni, dar nu sunt naivi, creduli: ei ştiu că
răul n-are fund, că omul poate coborî fără sfîrşit. Secretul lipsei lor de prostie: ei ştiu că dracul există.
De naivitate şi credulitate se poate lecui - fără a cădea în cinism - numai cine crede în existenta diavolului.
1970
Observaţia lui Kenneth Clark (în Crvitisation), că în primele veacuri ale erei noastre creştinismul punea accentul în artă pe reprezentarea Bunului Păstor (un tînăr frumos purtînd pe umeri un miel), a învierii, a înălţării, adică pe a subiectelor dătătoare de nădejde, capabile să îmbie şi să liniştească, de natură să
atragă prozeliţi cît mai mulţi. Abia mai tîrziu a îndrăznit arta să apuce pe calea realismului şi - oprindu-se acum în special asupra Răstignirii, Calvarului şi a martirilor- să mărturisească adevărata condiţie a omului în lumea aceasta, lume a suferinţii, nedreptăţii şi absurdului.
1950
Manole despre principialitate: Să-ţi dau eu un exemplu de principialitate.
Cînd, după ce a fost graţiat, Dreyfus s-a înapoiat de la insula Dracului, primul lui gînd a fost să se ducă să-i mulţumească lui
302
Clemenceau. Desigur. Ştii ce-a făcut Clemenceau? A refuzat să-i întindă
mîna. îl dispreţuia fiindcă primise să fie graţiat în loc de a răbda pînă ce va fi fost rejudecat, achitat şi reabilitat. ,Arăta a negustor de creioane."* (Tigrul către Jean Martet.)
Şi o altă pildă, din tabăra cealaltă: colonelul Henry care s-a sinucis cînd a văzut că cei mai mulţi prieteni îl părăsesc deoarece au înţeles că se folosise de un act fals.
Dar să ştii că în hulitul veac al XlX-lea - pe care nici eu nu-1 iubesc, dar faţă
de ce a urmat... - mai toţi erau cumsecade. Chambord a fost şi el un om de onoare. încăpăţînarea lui e condamnabilă (pentru că şi-a lipsit ţara de binefacerile unei monarhii), dar e cinstită, inspiră un adînc respect. Pentm a nu-şi călca idealul, renunţă la tron. I-ar fi venit uşor să primească restauraţia şi apoi să
impună regimul personal. N-ar fi izbutit, dar putea să încerce. N-a vrut să profite de situaţie; a spus deschis şi a repetat cu insistenţă ce vrea şi ce va face. Ţinea să
fie primit aşa cum e. Nu inducea pe nimeni în eroare, scrupulozitatea lui era desăvîrşită. Un pretendent care este implorat să revie pe tron, un principe pe care toată lumea îl aşteaptă şi care constant refuză deoarece nu-i permite conştiinţa să
fie monarh constituţional poate fi acuzat de lipsă de inteligenţă. Acuzaţie gravă, ce nu-i atinge însă moralitatea. Se poate spune că Chambord a fost lipsit de
patriotism. Acuzaţie şi mai gravă, care n-ar trebui să piardă din vedere că pentm el era patriotică atitudinea pe care o luase, lui aşa i se părea, aşa era convins că
