Incît nu se mai ştie bine - convorbirea politică a fost de mult părăsită - dacă

petrecerea are loc sub semnul Speranţei ori al Leliţei.

Abia tîrziu, la plecare, pe strada rece şi goală, se despart iar drumurile şi -

era să zic, dar ar fi greşit - apele.

- 1866: înţelegerea dintre liberali şi conservatori pentru răsturnarea lui Cuza: monstruoasa coaliţiime.

- 1966-1970: Vedem încă una, cu ochii, de nu monstruoasă în orice caz ciudată, surprinzătoare. Alianţa dintre comunişti şi bătrîni împotriva tineretului.

Comuniştii îi urăsc pe tineri pentru că după douăzeci şi cinci de ani de educaţie materialistă merg pe stradă în costum de cow-boy, poartă în jurul girului lănţuguri de care atîmă cruciuliţe, jinduiesc după muzică pop şi se pricep la şmecherii. Bătrinii, pentru că sunt obraznici, dezamăgiţi, neascultători şi se dovedesc faţă de regimul de care lor - bătrînilor -le-a fost aşa teama, ori nepăsători ori neînspăimîntaţi; aşa încît vechea generaţie iese făcută de rîs!

înseamnă că le-a fost cumva frică degeaba'? Să nu fie! Aşa ceva nu pot admite.

Trebuie să le fie frică şi tinerilor! Să tremure şi ei, să se denunţe unii pe alţii, să-şi vîndă sufletul, sa se plece, să se conformeze, să cumpere frigidere şi maşini de spălat şi ei.

359

deopotrivă. Şi-apoi de ce să fie generaţia asta noua parcă mai frumoasă, mai înaltă, mai zveltă, toţi şi toate? Şi de ce să li se îngăduie atîta cafea şi atîta coniac şi îmbrăcămintea asta fantezistă şi atît de sfidător potrivnică uniformelor de altă

dată, surori gemene cu ale puşcăriaşilor?

Mai dihai ca-n 1907, cînd reprezentanţii celor două partide se împăcau şi se îmbrăţişau lăcrămînd în Cameră, bătrînii reacţionari sunt de perfect acord cu miliţia, criticii tradiţionalişti osîndesc pe noii literaţi onirici cu aceeaşi osîrdie ca ştabii realismului socialist, ba şi preoţii în predicile lor se dezlănţuie împotriva părului lung, fără a se uita în jurul lor unde ar vedea zugrăvite pe toţi pereţii lăcaşurilor de închinăciune chipurile pletoase ale arhanghelilor, sfinţilor şi pustnicilor. (După cum educatorii, profesorii de istorie şi patrioţii le-ar putea vedea, în cărţi şi tablouri, pe ale voievozilor, haiducilor şi voinicilor.) Ciudată coaliţiune. în casa lui Mişu At. dau într-o seară de Duminică de o pereche de intelectuali — vîrstnici, eleganţi, distinşi, franţuziţi

- proaspăt întorşi dintr-o lungă şi interesantă călătorie în occident. Au fost în Olanda la un congres de medicină (domnul e doctor, profesor, academician), apoi au vizitat Germania Federală, Anglia, Franţa, Italia. Sunt îngroziţi şi indignaţi de cîte au văzut în rîndurile tineretului. După ce povestesc pe-ndelete scene erotice văzute în filme şi urmărite pe viu, răsuflă uşuraţi: la noi nu-i aşa! A nu! Cînd au trecut graniţa la înapoiere le-a venit — ca şi lui Lascăr Viorescu —

să coboare pentru a săruta pămîntul patriei vigilente cu tineretul. După cîte am văzut dincolo! Heweusement que nota avons le communi$meM (pentru că, după

cuviinţă, esenţele le rostesc în franţuzeşte ca nişte autentici boieri ce se află). Că

s-au împăcat cu bandiţii de comunişti o ştiam, că primesc a-i reprezenta la congresele ştiinţifice din străinătate e lucru de mult intrat în uz; dar să-i aud pe intelectualii şi boierii aceştia declarînd că avem din fericire comunismul îmi provoacă totuşi o tresărire.

Dar copiii ăştia care poartă cruciuliţe ştiu ei ce înseamnă ele? E de presupus că pentru foarte mulţi nu-s decît podoabe insolite, mijloc de a-şi afirma

originalitatea ori de a scandaliza, pretext contestatar, în fond: jucărie. O fi.

Oricum e şi altceva: protest, neconformism, tiflă dată supunerii oarbe şi asumării necondiţionate a prostiei şi răutăţii.

Şi mă întreb: erupţia asta de cruci să fie, după douăzeci şi cinci de ani, numai întîmplătoare? Să fie simbolul ales chiar fără nici o semnificaţie pentru cei ce-1 poartă? Heweusement que je ne le crois pas®

- Cînd se adresează lui Simon şi Andrei, lui Ioan si Iacov, Domnul

- ca unor oameni simpli - le explică de ce îi cheamă. („Şi vă voi face pescari de oameni.") Lui Levi, vameşul, ca unuia mai acătării, se mulţumeşte a-i spune foarte concis: urmează-mi. Fă-te-ncoa, pare Domnul a porunci. Şi „lăsînd toate": (Luca 5, 28), chematul se scoală.

360

Cine crede că harul se înfăţişează blajin ori sfios, se înşeală. E instantaneu şi arogant. Domnul n-are timp de pierdut cu cine ştie că-i al Său. Ne cheamă Fiul unui Dumnezeu w'w, care încă lucrează. Şi acest Fiu are treabă cu noi. He

means bitsiness.

Mai 1960

Căratul tinetelor la Jilava ia, cînd ele sunt pline ochi, aspecte jalnice şi caraghioase. Cea mai neînsemnată mişcare neconformă cu echilibristica salturilor de pe trapez poate avea drept consecinţă răsturnarea conţinutului vasului îndeobşte cunoscut sub numele de „tun".

Cad în repetate rânduri la „scoaterea serviciilor" alături de părintele Mina.

El e îndemînatic, eu nu. Se întîmplă să se reverse tunul. Pedepsele în cazul acesta sunt aspre. La iuţeală punem spurcăciunea jos şi ne repezim să adunăm fecalele şi să ştergem cu degetele sau cu batistele urmele de lichid. Uneori izbutim, alteori nu. Părintele Mina lucrează atît de repede încît mie îmi rămîne puţin de tăcut. Pedepsele, alături de părintele Mina, îşi pierd caracterul sordid şi iau aspect de mortificare. Apoi, cuviosul nu e numai monah, ci şi ţăran mucalit. Rîde atît de sincer încît mă învăţ şi eu să fac haz mare de adunarea raliaţilor. BUGHI MAMBO RAG

... Ţibică Romalo era beat criţă, nu mai ştia ce e cu el... Hop că vine şi Miclescu, făcut şi el... Eram de serviciu la Cotroceni, iarna, şi ne găseşte în curte prinţesa Ileana şi imediat, ce-i cu voi, zice, venea din oraş, dispune să ni se servească o gustare, oţi fi îngheţaţi, şi ni se aduc două tăvi enorme, parcă le văd, şuncă, icre negre, lacherdă, şalău, whisky şi şampanie... Povestiţi-tie, domnule amiral, povesliţi-ne... V-am mai spus eu cred povestea asta cu cămaşa, de mai multe ori, dar dacă vreţi: eram pe bordul iachtului imperial Standart şi veneam de la Pe-terhoj'f, trecusem prin Baltica, Gibraltar şi Bosfor pînă la Livadia.

Ţarul care era foarte bine dispus mă cheamă înainte de a debarca şi-mi spune: Sablin...

1970

Nicăieri n-am găsit o mai clară desluşire a motivelor pentru care intuisem la poporul roman un fond creştin irecuzabil - datorită căruia pînă şi defectele Românilor par scăldate de o lumină ate-361

nuanţă - decît în studiul lui Mircea Eliade asupra Mioriţei (capitolul L

'agnelle vovante din volumul De Zalmoxis ă Gengis Khan, Paris, 1970, trimis de Virgil Ier).

Interpretarea eliadianâ are într-însa ceva din absolutul soluţiilor după a căror formulare orice discuţie devine inutilă. Roma locuta1'".

Ce nu înseamnă Mioriţa: resemnare, fatalism, chemarea morţii, pasivitate, pesimism.

Ce înseamnă: anti-istoricitate, transfigurare a condiţiei adamice.

Poporul român e înzestrat cu o putere transfiguratorie ce-i permite să

preschimbe întregul univers şi să pătrundă în cosmosul liturgic (să participe la celebrarea liturgiei cosmice ar spune Maxim Mărturisitorul), împotriva soartei nu te poţi apăra ca împotriva unor vrăjmaşi; nu poţi decît să dai un înţeles nou consecinţelor ineluctabile ale destinului în curs de împlinire. Nu-i vorba de fatalism, de vreme ce fatalistul nici nu crede că poate preface semnificaţia ursitei.

Ciobanul sâvîrşeşte o transmutaţie - le graml-ceuvreh'l al denigrărilor alhimişti -, îşi transformă nenorocirea în taină mistică. înfrînge soarta. Dă un sens fast nefericirii, asumînd-o nu ca eveniment istoric, personal, ci ca taină.

Impune un sens atît absurdului vieţii, cît şi teroarei istoriei.

întocmai ca şi creştinismul, românismul poate anula urmările aparent iremediabile ale unei tragedii, dîndu-le valori nebănuite, scoase din alte serii.

Adversitatea degradantă devine contrariul ei, după cum şi ruşinoasa spînzurare pe lemnul crucii ajunge a fi, prin Hristos, biruinţă asupra morţii şi scoatere de sub mînia Creatorului.

- Tot despre Sf. Pavel şi păcatul trupesc.

în orice caz din cuvintele Apostolului nu se poate deduce monopolul păcatului trupesc. Tendinţa există mai ales la puritani şi e trăsătura lor cea mai respingătoare. Cutezanţa de a confunda iubirea de Hristos şi virtutea cu înfrînarea sexuală de parcă păcatul trupesc ar fi singurul şi nesăvîrşirea lui ar da dreptul la deplină linişte şi licenţă de a săvîrşi cu o conştiinţă împăcată - d'u'n coeur leger1"2, vorba bietului Emile Ollivier - pe toate celelalte: invidia, trufia, răutatea, sgîrcenia...

Importanţa excesivă dată sexualităţii provine de multe ori din setea de bîrfă

şi scandal şi se explică prin aceea că sexualitatea fiind absolut comună e un mijloc de a reduce oamenii de seamă la nivelul tuturor. (Wilde? Verlaine?

Socrate? Homosexuali. Sviatoslav Richter? Pederast. Byron? Chateaubriand?