Vrînd să alunge răul din creaţiune, Hristosul 1-a trădat pe Dumnezeu care, furios, s-a bucurat de răstignire, de umilinţele şi de suferinţele lui Iisus.
Dumnezeu, creatorul lumii aşa cum este ea, nu-i tot una cu blîndul prooroc voitor de o lume din care să dispară tot vicleşugul. Tatăl a tăcut şi n-a intervenit pentru că îl ura pe crucificat, lăsîndu-1 să moară în chinuri.
într-atîta ni se pare nouă oamenilor de bizară ideea iertării încît Zola în romanul său Madeleine Ferrat susţine că Hristos poate ierta, dar Dumnezeu Tatăl nu; şi că pînă la urmă tot suntem aspru pedepsiţi pentru ceea ce am făcut, măcar de ne-am căit. La Tatăl nu ţine căinţa!
(Marele umanist, umanitar şi progresist Zola!)
293
Jilava, Gherla, Aiud
.. Teologia exprimă slăvea noastră mai bine decit zoologia."
Emil Cioran
Două nume stîrnesc interesul tuturor celulelor prin care trec. Sunt în măsură
să dau informaţii despre Teilhard de Chardin şi Eugen lonescu, ale căror opere le-am citit în întregime datorită lui Dinu Ne.
Cu privire la BUgen lonescu reacţiile sunt două: simpatie şi curiozitate la tineret şi aversiune indignată la oamenii în vîrstă. Costache Bursan, care-mi arată
multă afecţiune, după ce-i povestesc una din piesele citite, se răsteşte la mine supărat foc. Mă face cu ou şi cu oţet. Degeaba îi arăt că nu sunt (vai!) autorul piesei, ci numai povestitorul, degeaba invoc afişul din hanurile farwestului: „Nu trageţi în pianist", conu Costache rămîne îmbufnat timp de trei zile, iar după ce se împacă mă roagă „să nu mai colportez asemenea orori."
(Păţesc şi mai rău cu părintele M. cînd rezum într-o seară caldă, la Jilava, Bra\>e New World de Huxley. A durat pînă ce l-am putut convinge că nu sunt partizan al zămislirii în eprubetă a copiilor. Părintele M. e un om bun şi înţelegător; mai tîrziu, surîzînd, mi-a spus că-i pare rău; dar cu profesorul Petrescu, un fost cuzist, am avut de furcă din pricina Fermei animalelor a lui George Orwell în care, zor nevoie, ţinea să vadă opera masonilor!) Virgil Bit., Mihai F., I. Bod., Gh. de la Ţară şi o mulţime de alţi tineri mă
ascultă cu atîta atenţie şi bună dispoziţie cînd îl prezint pe Eugen iOnescu îneît îmi dau şi mai bine seama de valoarea autorului şi de puterea lui de a exprima spiritul epocii noastre.
Povestesc din lonescu: Cîntăreaţa cheală, Jacques ori supunerea, Scaunele, Lecţia, Amadeu ori cum să te descotoroseşti de belea, Victimele datoriei, Rinocerii (pe care-i citisem cîteva zile înainte de arestare).
în convorbirea dintre soţii Martin în Cîntăreaţa cheală („Ce coincidenţă, ce coincidenţă...") desprind o foarte savantă construcţie, mi se pare incontestabilă
analogia cu o fugă de Bacii. Un foarte bun specialist în muzică îmi dă dreptate.
După cum e firesc, stărui asupra Victimelor datoriei, care este istorisirea unei anchete. Tinerii ascultă fermecaţi, ba şi ceilalţi sunt prinşi. De multe ori, între zidurile vechi ale Jilavei, Aiudului şi Gherlei, un eterogen şi neaşteptat public în zeghe aplaudă piesa aceasta a lui lonescu mai abitir - probabil - decît publicul (în haină de seară??) de la teatrul La Huchette. De aceeaşi atenţie se bucură
lluis-Clos de Sartre şi Procesul lui Kafka, ambele pline de putere 294
profetică şi făcute parcă anume spre a fi povestite în locuri ca acela în care ne aflăm. Pe Kafka şi Sartre îi ascultă cu interes şi bătrînii. (Conu Costache nu mai spune că sunt „prostii şi sfruntate porcării".) Dreptatea cere să spun că şi dintre adulţi unii se arată receptivi faţă de Eugen Ionescu. (Avocatul D. Vgl., bunăoară, caracter dificil, om ciufbt, ascultător pretenţios, deîndată se înclină
fără rezerve. E şi mare wagnerian şi nietzscheist.)
Reacţiile faţă de Teilhard de Chardin sunt mai nuanţate, vîrsta nu mai e un criteriu despărţitor. Preoţii catolici sunt discreţi, ortodocşii nu-1 resping. O dată
mai mult se manifestă atitudinea degajată a ortodoxiei în raport cu ştiinţa: o lasă
să-şi vadă de ale ei. (Desprind aici şi niţică înţeleaptă desconsiderare: ce importanţă au descoperirile lumeşti! Pe cînd la catolici se vădeşte o îngrijorare legată de rolul imens pe care-1 joacă materialitatea, politica în catolicism -
justificată şi ea: de vreme ce Dumnezeu a creat lumea şi a lăsat-o să-şi chivernisească treburile, cine să se ocupe de ele de nu oamenii şi în special cei mai calificaţi dintre ei?)
Din discuţiile purtate reţin cîteva puncte:
a) trecerea, prin evoluţie, de la simplu la complex pare a fi o realitate incontestabilă. E vorba de o evoluţie cronologică, nu cauzală. Ideea de bază a lui Teilhard - că evoluţia în timp e certă dar că între specii nu există relaţii descendente - poate fi exemplificată foarte bine astfel: lucrurile se petrec -
pare-se - ca într-o vitrină unde o mînă nevăzută înlocuieşte în fiecare anotimp obiectele expuse. înlocuirea -toamna - a sandalelor cu galoşi nu înseamnă că din sandale coboară galoşii; şi tot astfel şoşonii - iarna - nu s-au realizat prin lentă
evoluţie din galoşi;
b) „cazul" Teilhard arată că iezuiţii au rămas în fruntea ramurei inovatoare şi îndrăzneţe a catolicismului şi că tot sunt foarte atraşi de ştiinţă (c 'est leur peche mignon);
c) din partea autorului, o extraordinară modestie omenească: admiterea ipotezei că în diurnul spre punctul omega rolul speciei noastre s-ar putea să nu fie decît realizarea unui nou strat geologic. (Dar atunci nu înseamnă că jertfa de pe cruce a fost zadarnică? Să nu fie!)
d) metacrcştinismul de care-i place lui Teilhard să pomenească nu-i cumva o supărătoare concesie făcută limbajului la zi, un aggiornamento sosit pe aripile modei ca să dea satisfacţie tuturora şi să ne fericească prin întrebuinţarea de termeni cît mai ştiinţifico-grandioşi?
Creştinismul metamorfozează omul. Ce-ar putea fi dincolo de creştinism?
Valery se întreba şi el dacă există altceva mai bun decît lumina. După teoria expansiunii universului ar exista viteze superioare
295
celei a luminii. Or fi şi tahioni? Dar nu văd în metacreştinism altceva decît vechiul creştinism înţeles mai temeinic, însuşit mai deplin. Altfel, sunt dispus să
spun şi eu ca puritanii americani din sud: it's good enough for mes>
1962
Un lucru-mi pare cert, că lumea oamenilor simpli este o lume complicată, iar lumea oamenilor complicaţi este o lume simplă.
Acum un veac, Bagehot deosebea în regimul constituţional englez două
