Marea problemă pentru om e relaţia cu totul şi soluţia tragediei spirituale în care el se află ar trebui să poată răspunde întrebării: cum poţi ieşi dintr-o situaţie absurdă, fără început şi fără sfirşit. Veşniciile veşnic se făuresc şi veşnic pier.

Erele îşi urmează una alteia, în ritm accelerat. Veşnic fiinţele sunt prinse în cicluri de suferinţe şi chinuitoare dorinţi. Aşa încît unica problemă interesantă

este: cum şi pe unde să te furişezi în afară? Cum poţi evada din existenţă (care se întinde pretutindeni în „spaţiu" şi durează fără sfirşit în „timp"')?

Problemă identică aceleia pusă de Gaston Leroux în Misterul ca-merii galbene, şi a cărei formulare e scurtă: există putinţa de a scăpa dintr-un spaţiu absolut închis? în romanul lui Gaston Leroux (părintele dominican Bruckbeiger ne dă voie să cităm romanele poliţiste în cadrul teologiei, iar Chesterton numai asta face) tentativa de crimă a fost comisă într-o încăpere din care detectivul constată fără doar şi poate că n-a putut ieşi nimeni. Singura fereastră e zăbrelită, în faţa singurei uşi a stat în permanenţă cineva, intrări secrete nu există, pereţii sunt perfect etanşi, pe coşul sobei nu s-a putut furişa nimeni. Camera galbenă e simbolul unui sistem închis cum e universul. Cum aşadar ajungi dincolo de margini?

366

Pe plan logic şi material nu încape vreo posibilitate de evadare, întocmai cum nu se putea ieşi din camera galbenă. (Aici soluţia s-a arătat la capătul unui raţionament de impecabilă stringenţă deductivă, absurd la început; din moment ce asasinul n-a putut ieşi există o singură concluzie: că asasinul n-a ieşit şi că prin urmare n-a fost în cameră nici un asasin. Dar rănile de pe corpul victimei cum se explică? Oricum altfel, numai prin producerea lor de către un asasin nu.) Rezultă

că atîta vreme cît sunt folosite mijloacele materiale, existenţialiştii au deplină

dreptate şi condiţia umană e deznădăjduită şi drăcească. Dar existenţialiştii pierd din vedere că însăşi deznădejdea noastră nu e sigură de ea şi că însăşi logica noastră ştie că nu e absolută; şi că există şi alte căi. Dintr-o situaţie absolut fără

ieşire, dintr-o cameră galbenă, dintr-un sistem închis, se află o cale înspre libertate (ein JVeg ins Freie), e aceea (materialo-transcendentă) indicată la loan 3: a doua naştere.

A doua naştere (din apă si duh) e trapa secretă ce duce înspre nematerialul pod, nevăzutul plin: al spiritului. Această de-a doua naştere - mister al repetiţiei -

ar putea să poarte şi numele de irealitate imediată (BlecherX Misterului spaţiului închis i-a dat tîrcoale şi Mihail Sebastian. II cunoaşte şi Mircea Eliade? Că lumea aceasta e plină de mistere camuflate pe care se cuvine să le ghicim, pătrundem, dezvăluim, o ştie prea bine. Că există ieşiri înspre o altă lume şi că s-ar putea să

fie căi, îşi dă fără îndoială seama. Eliade însă nu formulează soluţii creştine şi nu subscrie dreapta credinţă. Şi totuşi e mai creştin decît crede şi decît au bănuit comentatorii săi — şi mai puţin partizan al. hinduismului. Cheia poziţiei lui Eliade: Nopţi la Serampore.

Concluzia Nopţilor la Serampore este că lumea aceasta e cu adevărat cum ne învaţă hinduismul şi budismul: o maya, o iluzie, o vrajă. Dar procedeele fakiriste, oculte, tantra, yoghine sau magice TOT cu iluzii şi magii lucrează şi ele. Procedeele acestea nu duc, întunecînd aparenţele şi rupînd legăturile sensoriale cu lumea, la realitatea absolută şi esenţială, ci numai la ALTE ILUZII.

(Nu ieşim din creaţie, doar trecem dintr-un sistem în altul, dintr-o cloacă

într-alta.)

Concluzia Nopţilor la Serampore obligă pe cetitor să se întrebe dacă autorul nu se numără printre adepţii şcolilor indiene pentru care ninwia şi samsara sunt de fapt tot una şi să constate că e mult mai sceptic faţă de posibilităţile termicelor extatice indiene decît se crede sau a dat singur de înţeles în alte lucrări publicate în străinătate. Telmicele extatice desigur interpun un văl între eu (aşa-zisul eu) şi lumea înconjurătoare (aşa-zisă lume înconjurătoare), ele estompează aşa-zisa realitate şi frîng inexorabilul lanţ care îl leagă de timp (iluzoriul timp). Dar rămîne întreagă problema de a şti ce fac cu eul după ce îl scot din maya comună?

Ei bine, Nopţile arată cît se poate de categoric că eul nu e

• ■367

purtat în lumea esenţelor - porţile rămîn ferecate -, ci doar transplantat în alt sistem de iluzii, ce-i drept mai lax, cu serii simultane de timpuri diferite, cu surprize mai neaşteptate, dar tot iluzoriu şi el. Trecem în alte orînduiri - pentru noi interesante, ciudate, atractive -; la fel de neesenţiale, de ne-adevărate, de ne-absolute ca şi orînduirea în care trăim cînd suntem în stare de trezie şi supuşi

conştiinţei generale.

Mai sunt şi cuvintele lui Dostoievski: „Fantasticul este tot una cu realul; Iară real nu există fantastic."

- Există un singur fantastic care nu amăgeşte şi nu duce pe alte tărîmuri ale iluziei, care nu e o simplă schimbare de decor: e fantasticul credinţei. Care nu tăgăduieşte realitatea, ci o transcende; care nu trebuie să iasă din camera galbenă

pentru a o părăsi; care nici nu e fantastic pentm că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze asupra realităţii; care nu stupeface fiinţa, ci transfigurează lumea şi metanoizează

eul.

Creştinismul e surprinzătoarea cheie a camerei galbene, iar călătoria la Serampore e inutilă.

1970

„Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pămtntuhii, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi si cei pricepuţi fi le-ai descoperit pruncilor. "

Luca 10, 21

Primesc de la fostul meu coleg Alexandru Ciorănescu, fruntaş în-preună cu Rafael Cristescu al clasei noastre de la Spiru Haret, acum profesor la universitatea din insulele Canare, volumul de nuvele al lui Mircea Eliade. Cartea e tipărită în româneşte la Madrid.

Din La ţigănci şi alte povestiri, pusă acum în vînzare la Bucureşti după o aşteptare de mai bine de un an în depozite, lipsesc în strada Mantuleasa şi O

fotografie veche de 14 ani. Nu e de mirare. (Cum de-au tipărit Adio? E o elegie legionară.)

La ţigănci, Adio, în strada Mantuleasa: trei perfecţiuni. Dar pentru mine O

fotografie exprimă mai mult decît oricare nuvelă fantastică a lui M. E. adevăruri cutremurătoare şi face loc în cadrul literaturii universale viziunii româneşti şi ortodoxe despre viaţă şi tainele ce ne înconjoară. In ea regăsesc tot ce cred mai intens şi iubesc mai pasionat.

La prima vedere; o nuvelă de Hemingway ori Aldous Huxley. Decorul şi recuzitele: un bar anglo-saxon. Un reflector, mese din lemn 368

vechi, lumină indirectă, pahare de cristal şlefuit, clinchetul sticlelor, băuturi tari, vremelnica dar calda frăţietate a localurilor unde se consumă alcool, melodia sfîşietor de vulgară a unei guriste.

Surpriză: din nuvelă lipsesc şi tehnica indiană a contemplaţiei şi motivele mitico-ritualiste ş_i chiar fantasticul. Fantasticul nu apare decît sub ipostaza destinului mereu prezent în cotidian.

Eroul: Dumitru, Românul cu nume banal (hramul bisericii româneşti din New York e St. D.), care-i vorbeşte pastorului Dugay-Martin „cu credinţa lui naivă, idolatră şi vană" şi încearcă să-1 exorcizeze, să-i dovedească posibilitatea transfigurării şi izbăvirii. Fostul pastor-escroc despre Dumitru: „E mai aproape de Dumnezeul adevărat decît noi toţi. Şi tot el are să-1 vadă cel dintîi cînd Dumnezeul adevărat îşi va arăta din nou faţa."

Misterul nuvelei nu-1 constituie fotografia Teclei — problemă gen Dorian Gray - ci puterea mîntuitoare a credinţei care preface nuvela într-o Mărturisire

de credinţă ortodoxă şi romanească Chicago 1959, următoare Mărturisirii ortodoxe a lui Petru Movilă, sinodului de la laşi din 1642 ori enciclicii de la Constantinopol a patriarhilor ortodocşi (1848).

Ce respinge Dumitru'? Respinge marile descoperiri (ori marile iluzii) ale occidentului: spiritul universal (Hegel! Noica!), semiologia, ze-nul (asiatismul!

Eliade însuşi!), televiziunea, limba universală (Cioran! care nu concepe culturi exprimate în limbi periferice). Istoria, semantica şi sociologia (tot structuralismul!). Şi cine e Dumitru? E Românul din Sarmaţia, Le paysan du

Datnime10*, omul simplu, fiul lui Mutter Na-turlt6\ Nu numai atît, e şi adevăratul intelectual care nu confundă raţiunea cu prostia şi cultura cu unus liberM. Nu e homo unius libri1"7. E omul care crede în Dumnezeu şi în miracole, nesofisticat şi neamăgit de pseu-do-ştiinţe cu nume sonore, care în barul hemingwayano-huxleyan mărturiseşte Logosul, întruparea lui Dumnezeu şi mîntuirea.

Şi totul cu virulenţa Scripturii, dar şi cu ceva din Creangă, Cara-giale şi Brătescu-Voineşti.

Cînd Dugay-Martin afirmă (pe urmele „teologilor morţii lui Dumnezeu": Hamilton, Von Buren, Alitzer, Robinson, Cox ori Vahanian) moartea ori retragerea lui Dumnezeu - („Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca şi mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit pur şi simplu pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel „undeva" nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filosofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenţa e o formă a morţii. Dumnezeu nu intervine în lume. Aş mai spune ceva, dar nu îndrăznesc s-o spun: că bine face că nu intervine, pentru că lunga lui absenţă, 369

politica lui de neinteryenţie în istorie, mai poate însemna şi altceva: că pur şi simplu Dumnezeu s-a retras definitiv, adică, într-un cuvînt: a murit") — ce face Dumitru? Se porneşte pe contra-argumente? Protestează? încearcă să-1

convingă pe interlocutor? Cîtuşi de puţin. In cel mai pitoresc, mai cald, mai dulce stil ţărănesc îi trînteşte un neaşteptat: Să vă dea Dumnezeu noroc, doc/ore Martin. Noroc şi sănătate! (Nici Creangă n-ar fi găsit răspuns mai isteţ, mai sfătos, mai plin de savoare şi nici Brătescu-Voineşti mai drept mergător la inimă.)

Şi-i dă mai departe: Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră

cum că Dumnezeu ar trage să moară.

Acest speriaţi e vrednic de toată lauda şi spune mai mult decît mii de vorbe; a încerca să-1 faci pe cineva să creadă că Dumnezeu nu există sau că a murit înseamnă a voi să-1 „bagi în sperieţi". Şi „degeaba" se împerechează de minune cu „speriaţi", amîndurora adăugîndu-li-se şugubăţul condiţional ar ce încheie fraza cu un brio de opera buffa. Ar trage are toată faconda - are însă şi arierplanurile - unei întorsături caragialeşti — nu ţine stimabile! — căreia i s-ar alătura şi dulcea naivitate a reacţiunii unui personaj din N. Gane, Em. Gîrleanu, Hogaş ori Brătescu-Voineşti.

Nu mă las eu aşa uşor păcălit, dus şi îmbrobodit de o trăznaie de intelectual ţăcănit, are aerul de a spune Dumitni cu bunul simţ al ţăranului sau tîrgoveţului a