(Mînăstirea, aşadar, pare a fi întru totul conformă idealurilor lui Georges Bataille şi teoriei acestuia despre dezinteresare şi jertfă - din care îşi face temeiurile viziunii despre lume şi viaţă. Şi faza supremă a mult admiratului
pot-Iatch, instituţie a Pieilor Roşii. Numai că pot-latchul călugărilor este total şi întrece pe al căpeteniilor indiene, care nu-i serios şi e fariseic pentru că
urmăreşte fala şi vaza: care dă mai mult? care-i cel mai dezinteresat?)
- Cele şase elemente din domeniul cărora îşi iau termenii şi-şi aleg imaginile parabolele din Evanghelie: ogorul, via, năvodul, gospodăria, turma, cireada.
Lecţie de simplicitate şi realism. Şi de morală foarte clară. Familia. Munca.
Sinceritatea. Ascultarea.
Unde-s toate subtilităţile şi raţionamentele noastre, firul nostru tăiat în patru'? Şi toate cocoloşelile şi răsfăţurile noastre?
Peste peisajele din Evanghelii suflă un vînt aspru şi curat. Nimic bizar.
Nimic în plus. Oamenii plîng cînd le mor copiii, doresc să se tămăduiască dacă
sunt bolnavi, se veselesc la nunţi, fac ospeţe, trudesc pentru a-şi cîştiga pîinea.
înfrînare. Severitate. Şi echilibru; echilibrul, marele secret dezvăluit de psalmul 121: „Ziua soarele nu te va păli şi noaptea luna nu te va vrăji." Nici chemarea lunii, tulbure, opalescentă, nici topirea în văpaia demonului de la amiază. Doar cafeniul dur al solului, iar în răcoarea scurtă a serii - după
împlinirea zilei de muncă - albastrul domol al cerului.
Gherla, camera 44
Noaptea, mergînd spre tinetă, se întîmplă să-1 văd pe firavul părinte Traian Pop în capul oaselor, pe saltea; nu doarme, se roagă; din ochii pe jumătate închişi i se preling lacrimi: faţa îi este luminată extatic.
Priveliştea aceasta îmi despică inima-n două şi dacă în clipa aceea mi s-ar cere să-mi dau viaţa mi-aş da-o fără a sta pe gînduri. M-aş arunca pe fereastră în curte. Dar fereastra are gratii, e bătută în scînduri şi eu nu-s decît un sentimental impresionabil, totul la mine se petrece pe planul emotivităţii, care-i superficialitate. în sfirşit.
Cu părintele Traian Pop stau de vorbă despre păcatul cu gîndul. E un punct teribil de îngrijorător şi de însemnat pentru mine. Mîntuitorul a vorbit cum nu se poate mai limpede: ,Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu săvîrşiţi adulter. Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvîrşit adulter cu ea în inima lui."*
Se pare că trebuie să ne silim a înţelege. Nu-i „chiar aşa". Mi se explică de
ce:
Mai întîi simpla ispită nu-i tot una cu păcatul. Ispita nu devine „păcat cu gîndul" decît dacă o reţii, dacă o „prelucrezi" în cuget, punînd în funcţiune viziunea extraretiniană, simţul paroptic. (Pilda cu păsările care zboară deasupra casei. Ispita nu devine păcat cu gîndul cînd păsările trec în zbor, numai cînd coboară şi se aşază.)
299
Apoi, nu încape îndoială că păcatul cu gîndul e un păcat şi păcatul cu fapta e alt păcat. Două. Aşadar făptuirea primului nu implică pe a celuilalt. Cine păcătuieşte cu gîndul n-are nevoie să-şi ia pe cap încă un al doilea debit. Mai bine împovărat cu unul decît cu două.
Teologii occidentali n-au judecat pur logic, au supus logica unei constante confruntări cu lecţiile realului. Au dat dovadă de „un robust simţ" arătînd că
totuşi există o deosebire între cele două situaţii. Altfel nu s-ar mai face distincţie între injrînare şi desfvînare, n-ar mai fi nevoie de două cuvinte. înfrînatul se poate să fie necurat în cuget, dar nu trece la fapte. Teologii occidentali au evidenţiat că a voi să ucizi pe cineva nu e tot una cu a-1 ucide. Cine-şi propune să
dea de pomană nu e aidoma celui care efectiv dă. (N-are martor.) Raţionamentul: „de vreme ce păcatul cu gîndul e păcat, n-are nici un rost să
mă înfrînez de la faptă" e o ispită diavolească. (Şi cu cît e raţionamentul mai impecabil cu atît e mai drăcesc pentru că vine pe calea preferată de cel în miezul împărăţiei căruia Dante a văzut gheaţa: pe calea logicei.) Batjocoreşte pe Domnul interpretîndu-i cuvintele literal împotriva sfatului expres de a pune spiritul deasupra literei şi de a nu răstălmăci un verset anume scoţîndu-1 din întregul context al Scripturii. Atribuie divinităţii intenţia de a ne supune unor ispite cărora nu se poate rezista.
Se urmăreşte a ni se pune în cîrcă un al doilea păcat, ca şi cum n-ar fi de ajuns unul.
Ispită totalitară: aut Caesar aut nihil. Asta e trufie. Mai bine muncita înfrînare decît aroganta desfrînare.
în Predica de pe munte s-a mers mai departe decît în Decalog: desăvîrşirea nu constă în ne-făptuire, ci în ne-gîndire. Urmează că trebuie să ne străduim a stăpîni gîndul, nu numai trupul, convinşi fiind însă că nu este tot una păcatul cu gîndul şi trecerea la fapte. Modestie.
Cazuistică? E uri termen inventat de jansenişti împotriva iezuiţilor, unul din acele cuvinte care acoperă o nedreptate facînd apel la simplismul masselor (uneori se lasă cucerite şi minţi superioare: Pascal, Bossuet). Cazuistica a fost o reacţie a bunului simţ, a bunătăţii sufleteşti şi a spiritului larg împotriva absolutismului şi absurdului formulei: totul sau nimic.
- Iehoviştii
Mai toţi au părăsit ortodoxia pentru motivul că „popa din sat era beţiv" sau
„era curvar" sau „făcea politică" sau „era lumeţ..."'
Ca şi cum valabilitatea învăţăturii lui Hristos ar fi la cheremul ticăloşiei cutărui popă din cutare comună.
(Dar e mai palpitant să fii printre cei 144 000 de aleşi şi să faci parte dintr-o asociaţie cu sediul la New-York într-un turn, decît să fii o oarecare oaie a unei
turme nediferenţiate la o periferie a Europei.) 300
Copii mari.
Spun: ce valoare pot avea tainele săvîrşite de un preot nedemn? Deplină
valoare. Soluţia a fost dată încă din anul 311 la conciliul din Arles, după erezia donatistă, care judeca întocmai ca martorii lui lehova.
Ex opere operatei.
Ambele erezii (donatistă, iehovistă) ţin de un purism infantil: confuzia între instrumentul uman şi esenţa divină, care trece prin instrumentul uman ca un curent electric instantaneu necontaminat de tubul prin care se scurge.
