construieşte poduri; proverbul danez: Dumnezeu hrăneşte păsările care dau din aripi; proverbul ceh: cel căruia Dumnezeu i-a descoperit locul unde se află o comoară trebuie s-o scoată singur din locul acela; proverbul basc: Bunul Dumnezeu e bun, dar nu-i prost. Ioana d'Arc: să trudim, Dumnezeu va trudi.

- Dacă ni se cere imposibilul şi să ne îndumnezeim, înseamnă că ni se cere să facem şi minuni, la rîndul nostru: să prefacem apa de rînd în vin ales; sărăcia pămîntului în belşug; scaieţii, ciulinii şi pălămida în roade şi trandafiri; meschinăria în mărinimie, neîncrederea în voioşie; nepăsarea în bunătate samarineană; făţărnicia şi legalismul în dragoste şi flacără; circiuma în castel şi bordeiul în salon. Prin purtările şi prin strădaniile noastre. Minunile acestea ne sunt accesibile - ne sunt predestinate: prin puterea cuvintelor şi a faptelor lumea aceasta poate îmbrăca alte culori şi, în aşteptare, trece în alte tonalităţi.

355

Noiembrie 1948

Epurat din barou, găsesc o slujbă la recent întemeiata Editură Agir. în fiecare dimineaţă se citeşte în colectiv articolul de fond al ziarului „Scînteia".

Organizaţia de partid, prin tînăra tovarăşe Lotti, doritoare de a promova oamenii simpli, o pofteşte pe femeia de serviciu să citească ea astăzi. Femeia se codeşte, ruşinată. Tovarăşa Lotti, mai cu binişorul mai îmbrîncind-o, o aşează pe un scaun, îi pune ziarul în mînă şi ia loc lîngă dînsa. îşi petrece braţul drept peste umerii cititoarei, urmărind textul o dată cu ea, în care timp surîde beatic şi ocrotitor. Poza e menită a înfăţişa, în stil concret şi duios, alianţa dintre intelectualitatea progresistă şi oamenii muncii precum şi a dovedi armonioasa convieţuire cu naţionalităţile conlocuitoare.

în articol e vorba de ministrul francez Jules Moch şi cititoarea pronunţă

„Moc". Cu zîmbet şi mai ocrotitor, cu un gest deosebit de gingaş' al mîinii stingi

- gingaş şi depreciativ - şi cu o încreţire a frunţii, ce exprimă modestia şi, în fond, zădărnicia superiorităţii culturale, tovarăşa Lotti îndreaptă: „Moş"'. (Partidul nu greşeşte, ştie tot.)

Atunci intervin şi arăt că pronunţarea corectă este „Moc".

Tovarăşa Lotti nu cutează a mă contrazice, iar sala toată (sunt destul de mulţi angajaţi) freamătă de satisfacţie. Rîsete, un murmur prin care se revarsă

scîrba refulată, o răsucire generală de-a-nşezutelea şi-un fel de foiala pe loc -

însoţite de scurte suspine - manifestă bucuria tuturor. Tovarăşa Lotti arată foarte stingherită. Lectura continuă fără ca braţul ocrotitor al organizaţiei de partid să

mai încolăcească gîtul oamenilor simpli; vraja s-a rupt, poza a ieşit voalată.

1969

De fiecare dată cîte unul se ia drept Dumnezeu şi statorniceşte reguli nouă, de pe cîte un munte înalt. Unul, sau cîţiva. (Acum, situaţionaliştii, după marxişti: altă lume, alte axiome. Şi totul, fireşte, la modul absolut.) Şi de fiecare dată

găsesc o turmă. Vitrinele sunt primenite: alte mărfuri, alte odoare, alte garnituri.

Şi cîte un intelectual care cunoaşte bucuria inefabilă de a fi Profet. (Se înnoiesc -

lesne de-nţeles - nu numai zorzoanele din vitrine ci şi inventarul din pivniţă: se ascut alte cuţite, se ung alte pistoale, se şapirografiază alte manifeste.) 356

1937, Chartres

Ce să fie? Oare vitraliile? Spaţiul interior bine folosit, nedînd nici senzaţia de strîmtoare şi aglomerare nici pe aceea de vastitate derutantă? Sau faptul că

monumentul se arată privirii încă de la mari distanţe în plină cîmpie? Amintirea lui Peguy? Fericita proporţie dintre ornamente şi simplicitate? O anumită

neîngrijorare faţă de simetrie?

Cine ştie. Dar simt că mă aflu într-un loc magic, un loc curat, locuit de duh, într-unui din locurile alese ale lumii, unde nu încape îndoială că Dumnezeu e prezent.

(Impresie identică în 1969 şi 1970 la Agapia Veche şi la Procov, locuri sfinţite de strădanii, de nevinovaţi, de aspiraţii. Şi, năvalnic, la Frăsinei.) Octombrie 1956

Tata mi se arată sub cea mai bună formă în două împrejurări: Dinu Ne. vine clandestin de la Cîmpulung pe două-trei zile. N-are unde locui. îi spun tatii, care imediat îşi cedează patul şi-mi cere să-1 primim pe Dinu

„regeşte"', „fără economii". Avem în bloc apă caldă de două ori pe zi. Pentru Dinu e o fericire. Se simte perfect.

Apoi, zilele revoluţiei din Ungaria. Tata, din ce în ce exultă şi nu-şi încape în piele. Toată ziua - adică de pe la patru şi jumătate după-amiază şi pînă noaptea tîrziu — ascultăm la radio, rîdem, nu ne vine a crede, batem din palme, ne lovim cu mîinile pe coapse, umblăm ca nebunii prin cameră, fluierăm, şuierăm, tata mai mult decît mine.

Eu, la Ministerul Industriei Uşoare, în calitatea mea de registrator, circul peste tot locul pentru a distribui corespondenţa. La secretariatul conducerii nu-mi este îngăduit să trec pragul, dar altminteri intru unde vreau. Merg ţăpor şi zîmbesc. Tac chitic, umblu ţanţoş. în jurul meu, pe toate coridoarele, în toate birourile: tăcere. Oamenii tac, toţi cu nasurile-n hîrţoage şi hîrtii. Nu se privesc unii pe alţii. Dar se simte ceva. O tăcere bogată, ca în Le silence de la mei; măreaţa carte a lui Vercors (unde se vede că demnitatea nu e vorbă goală, unde e cîntată poezia ţinutei - există o poezie a ţinutei, vezi epopeea lui Roland, vezi Cezar, a cărui ultimă grijă, înjunghiat de moarte, este să-şi tragă toga peste picioare -, unde tatăl şi fiica nu vorbesc cu ocupantul oricît de cumsecade ar fi acesta, oricît le-ar fi de simpatic sau de drag, şi oricît le-ar părea de rău şi le-ar veni de greu). Parcă ghicesc şi la alţii zîmbete ascunse. (Şi-un fel de foiala la foştii bocitori ai lui Stalin.) Ca în Ciuma lui Camus, unde spre sfîrşitul epidemiei, ici-colo, pe cerul coclit de

357

arşiţă şi miasme începe a se zări - fugar, firav, ruşinos - cîte un petic de albastru, iar oamenii încep şi ei - timid - a-şi zîmbi unul altuia.

Da, adulmec surîsuri şi colţuri de cer albastru. Fericirea e de scurtă durată.

Sub ochii neclintiţi ai generalului Dwight Eisenhower şi ai ministrului său de externe John Foster Dulles (fi-le-ar ţarina cît mai grea, m-ar îndemna inima să le urez, dar nu mă lasă credinţa), Ruşii ocupă Ungaria şi scaldă în sînge revoluţia.

Nu degeaba se învaţă istoria în şcoli: ca în 1849.

Tata e zguduit, iar zîmbetele la minister se dizolvă mai înainte de a fi apuoftt să se închege; prinde din nou a mirosi a covată de rufe şi a lături de varză; albastrul revine la cafeniu şi cacăniu, iarăşi; şi iar simţim cum ne cuprind frigul şi

întunericul.

Noiembrie 1968

Floriana a fost astăzi după-amiază naşă la botezul nepoatei ei. A slujit părintele Sofian. Măreţia sobră a curţii mînăstirii Antim; intimitatea paraclisului (unde a fost săvîrşit botezul); cuminţenia extraordinară a Domnicăi, botezata; barba albă, glasul senin, gesturile foarte lente şi hieratice ale stareţului; dar mai ales purtarea Florianei au transformat un banal botez într-o lungă, prelungă şi parcă dinadins prelungită ceremonie tainică şi cutremurătoare, i-au dat adevăratul înţeles, atît de fantastic: imersiunea într-un cazan cu apă (simbol al mormîntului) şi semnul crucii fac dintr-o netrebnică făptură biologică o digenis91, o fiică a Legămîn-tului, o fiinţă liberă şi nobilă, vie. Floriana se închină, crede într-unui Dumnezeu, aşteaptă învierea morţilor, se leapădă de Satana, rosteşte formulele cu aşa seriozitate şi convingere, cu o voce atît de fermă şi caldă, cu priviri atît de limpezi şi îndreptate numai înspre tărîmuri lipsite de suspine, durere şi întristare, cu o faţă atît de luminată de nădejdi absurde, încît paraclisul - unde într-un colţ duduie o sobiţă, unde e lume puţină şi totul e tainic, intim, iniţiatic şi găocit - poartă închipuirea înspre Optino şi Athos şi locaşul pare a fi sala palatului de la Camelot în ziua apariţiei Graalului.

Emile Mâle: frumuseţea e pretutindeni, dar nu se dezvăluie decît dragostei.

1936

Sioniştii ne invită la masă pe Manole şi pe mine. Cinam la un restaurant evreiesc din Văcăreşti, unde la intrarea şefilor sionişti lumea 358

se ridică în picioare. Proprietarul localului şi chelnerii se reped să ne întîmpine de parcă ar veni şeful statului. (Şi-n concepţia sionistă aşa şi e: deputaţii, gazetarii şi organizatorii aceştia sunt reprezentanţii viitorului stat naţional.)

Am oarecum impresia — dar o contrazice veselul decor — că sunt în Irlanda pe vremea luptelor Sinn Fein-ului ori printre Chouani: ierarhia subterană

e alta decît pe străzile oraşului! Orchestra cîntă imnul Speranţei şi o violonistă

între două vîrste oftează apăsat şi ne face ochi dulci.

Ni se servesc cele mai autentice (şi mai savuroase) fripturi româneşti, pe care teoreticienii renaşterii ebraice le mănîncă de istov (dimpreună cu murături grozave). - Preînchipuire a ce avea să fie mai tîrziu în statul Israel. - Pe ziduri sunt afişe care interzic discuţiile politice, dar de ele nu se sinchiseşte nimeni.

Toată mînia sioniştilor e îndreptată împotriva asociaţiei U.E.R. a doctorului W.

Filderman. Manole îşi cîştigă entuziaste simpatii unanime spunînd despre careva: „un uerist, un prost". (Iar despre şeful advers: cu mania asta ardelenească

a titlului de doctor are să se pomenească într-o noapte chemat la telefon pentru o naştere!)

Cina, după cuviinţă, se prelungeşte: atmosfera devine din ce în ce mai cordială. Fripturile sunt însoţite de un vin vrednic şi el de oaspeţi. Violonista cîntă solo. Manole o dă cu melodii autohtone şi sioniştii -uitîndu-şi doctrina — i se unesc pentru cîteva clipe în celebrarea frunzei verzi şi a mîndrii de sub deal.