Unde e vremea cînd Sartre scria (Situations II): „Scriitorul are nevoie de libertatea cititorilor" sau „Libertatea scrisului implică libertatea cetăţeanului. Nu se poate scrie pentru sclavi. Să scrii înseamnă să voieşti într-un anume fel libertatea" sau încă: „Datoria omului de litere nu e numai să scrie, ci să ştie să

tacă la nevoie"?

348

- Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului.

Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mîntuitorului, ci jinduitorul după diavol.

Ascetul arţăgos nu e autentic.

Există mijloace obiective, în artă, de a recunoaşte autenticul şi a da deoparte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decît a cerceta dacă postulantul este sau nu vesel şi mulţumit. Dacă

ipochimenul e intolerant ori morocănos ori agitat ori mahmur ori necăjit, nu e

creştin oricît de perfect de fidel ar fi virtuţii. E virtuos, dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kierkegaard (de sub a cărei obsesie nu pot ieşi): contrariul păcatului nu e virtutea, contrariu! păcatalui e libertatea. Vămile văzduhului sunt numeroase.

Aici pe pămînt la vama care nu poate fi înşelată proba constă în starea de fericire.

Virtuosul neîmblînzit nu ştie şi nu poate rosti „dulce lisuse", toată sfera dulcelui îi este străină, inaccesibilă - şi uită că jugul Domnului e blînd şi povara lui uşoară.

(Poate că din Evanghelia după Matei, la Predica de pe munte, s-au pierdut unele rînduri ca acestea: „Aţi auzit că s-a spus celor de demult: să nu săvîrşiţi păcate. Eu însă vă spun vouă că oricine se întristează nesăvîrşind păcate a şi păcătuit în inima sa.")

Vezi şi Tartuffe, piesă antijansenistă.

- Sau dacă ne hrănim numai cu ceai şi iaurt (ca L.-F. Celine) şi totuşi inima ne este plină de otravă, apoi vai de ceaiul şi de iaurtul acela, că mai bine am consuma numai fleici în sînge (spre scandalul rabinilor) şi am bea vîrtos (spre indignarea pastorilor) şi n-am avea parte - cum cred că au răii doldora de apă şi poame - cu cei ce dau zeciuială din izmă, strecoară ţînţarul, văd paiul din ochiul vecinului şi umblă îmbrăcaţi în caftane lungi.

August 1964

Izbutesc să aflu (anevoie, fiindcă se fereşte de vizite) că Dinu Ne. locuieşte la familia Cassasovici, rudele sale, în apropiere de grădina Icoanei.

Pe seară, nu-1 găsesc acasă. Aştept. Cînd vine, tîrziu, îmi pare şi mai slab decît la Securitate în scena confruntării, pentru el invizibilă şi nebănuită. E şi mai palid, cu obrajii de tot scofîlciţi (dantura! boala noastră a tuturor). E teribil de emotiv şi de emoţionat, căinţa (obsedantă e sinuciderea lui Mihai Răd.) îi dă

aerul şi-i insuflă gesturile unui personaj dostoievskian. Vrea să-mi ceară iertare, eu vreau să-i spun cit îi

349

sunt de recunoscător şi se iscă o scenă niţel ciudată, în care ne întrecem cu plecăciunile, mulţumirile, scuzele, iertările şi îmbrăţişările. Dar curînd ne liniştim şi vorbim deschis şi curat. Ii vine greu să creadă că sunt cu totul sincer folosind cuvîntul de recunoştinţă. In cele din urmă pricepe (avea să priceapă de-a binelea - şi să mi-o spună - numai la Văratec în vara lui 71 cînd în prezenţa sa, a soţilor Stolojan, a lui Al. Pal, şi a unui magnetofon am scos în evidenţă caracterul de Mărturisire ortodoxă şi românească - Chicago 1959 - al nuvelei O fotografie veche de 14 ani de Mircea Eliade: „Da, într-adevăr, n-ai fi putut interpreta astfel nuvela dacă n-ai fi fost în închisoare şi cred acum că-mi eşti recunoscător") şi înduioşarea lui e atît de adevăra:ă, mirarea lui dispare atît de lin, ochii lui se uită

la mine cu atîta blîn ieţe încît îmi uşurează să găsesc acele cuvinte care-1 pot convinge din ce în ce mai mult că şi în clipa aceasta ca şi în boxă sunt şi am fost nu numai pe deplin sincer ci şi rămas în urma celor ce aş fi vrut să comunic.

Apoi, cînd plec şi mă conduce pînă la poartă, cerul înstelat şi căldura serii de august, trecînd peste stîngăciile şi exagerările noastre, ne învăluie cu mantia diafană a celei de-a treia virtuţi teologale, pe noi care am trecut dincolo de pragul celei de-a doua, cîntată de Peguy.

Singur, mă întreb dacă voi reuşi să-i explic lui Dinu că de fapt îi datorez prilejul fără de care nu m-aş fi putut naşte a doua oară, din apă şi din duh.

1972

Primesc din Londra, trimisă de Gigi, poza altarului, nou, al catedralei de la Coventry: un bloc făcut din pietre şi cărămizi aparente, acoperit cu o tablă de lemn de o simplitate absolută, de un dramatism biruitor. Un altar înălţat pe locuri unde au fost nenorociri şi suferinţe. Singura inscripţie de deasupra altarului:

„Tată, iartă-ne."'

Au Englezii defectele lor, dar şi cînd se decid să fie nobili! Oraşul Coventry, distrus de Germani, îşi reface catedrala sub semnul asumării în mod egal de către toţi - atacanţi şi victime, învingători şi învinşi -a vinilor.

Pliantul care însoţeşte poza cuprinde două citate din Sfîntul Apostol Pavel.

Unul din Epistola către Romani (3, 23): „Fiindcă toţi ait\ păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" şi celălalt din Epistola către Efeseni (4, 32). „Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertînd unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos."

Au ştiut să aleagă şi să îmbine laolaltă esenţele credinţei şi practicismul vieţii: convingerea că toţi suntem păcătoşi, fără osebire, toţi 350

ne-am abătut şi netrebnici ne-am făcut şi că tot ce ne rămîne la îndemînâ este să ne îngăduim, să ne iertăm, să ne facem din bunăvoinţă lege nedezminţită.

Celelalte soluţii sunt iluzorii.

Churchill în 1940:

Libertatea: „Eu am dreptate şi tu n-ai. Iar pentru dreptul tău de a nu avea dreptate eu sunt gata să mor."'

Sinceritatea: „Nu vă pot oferi decît sînge, năduşală şi lacrimi."

Politica: „în război: hotărîrea. în caz de înfrîngere: sfidarea. De biruinţă: mărinimia."

- Nobleţe.

Marcel Jouhandeau: „Cea mai mare ticăloşie: să crezi că ţi se datorează

ceva, să pretinzi ceva de la alţii, oricît de puţin ar fi."

Simone de Beauvoir despre noţiunea de „aproapele nostru": ,Am cunoscut un copil care plîngea deoarece murise fiul portăresei blocului; părinţii copilului s-au săturat: «La urma urmei băieţelul ăsta nu ţi-e frate.» Băieţelul ăsta tw-i fratele meu. Dar dacă-l plîng nu mai îmi este străin. Hotărîrea o iau lacrimile mele. Nimic nu-i hotărît dinainte. Cînd ucenicii l-au întrebat pe Hristos: cine e aproapele meu? Hristos n-a răspuns printr-o enumerare. A povestit parabola bunului Samarinean. Aproapele omului părăsit în drum a fost acela care 1-a acoperit şi i-a venit în ajutor; nu suntem aproapele nimănui, ni-1 facem pe un altul aproapele nostru făcîndu-ne aproapele său printr-o faptă."

- Căinţa adeseori nu-i altceva decît resentiment. Preotul de ţară al lui Balzac: „Căinţa dumitale nu-i decît simţământul provocat de o înfrîngere pe care ai suferit-o, ceea ce e groaznic, e deznădejdea Satanei şi era poate căinţa oamenilor dinainte de Iisus Hristos; dar căinţa noastră, a catolicilor, este înfiorarea unui suflet care se loveşte pe o cale greşită şi căruia, în lovitura aceasta, i s-a revelat Dumnezeu. Dumneata semeni cu Oreste, încearcă să devii

Sf. Pavel."

Creştinul nu-i supărat pe nimeni şi nu-i nemulţumit de nimic. Supărat şi nemulţumit e numai de şi pe sine.

- Se găsesc în cuvîntările lui P. P. Carp formulări cu adevărat creştine:

„în politică greşelile se îndreaptă, nu se răzbună." „Rău faceţi că vă legănaţi în strania şi periculoasa iluzie că murdăria se poate spăla cu sînge."

„Primul semn al unei stări înapoiate, sub punctul de vedere al culturii, este intoleranţa. Cînd cineva crede că numai el are dreptate, cînd cineva crede că în afară de concepţia creierilor săi nu mai este

351

nimic alt în viaţa socială, acela este un om incult, care n-a avut încă putinţa de a-şi da seama cît de variate, cît de multiple sunt manifestările gîndirii omeneşti."

- Creştinismul nu poate să nu recunoască nenorocita condiţie a unor categorii de muncitori din secolul al XlX-lea.

Eroarea marxistă constă în a spune că fiind sărac şi silit să-şi vîndă forţa de muncă, muncitorul englez din veacul al XlX-lea nu era liber.