- Manole despre întemeierea republicii franceze:
în 1875 republica e votată cu melancolie, cu severitate. Mai toţi nu sunt decît „republicani resemnaţi", nu fac decît să continue opera restauraţiei din 1815. Chiar şi cînd „republica conservatorilor" e înlocuită cu a Republicanilor după neizbutita încercare de la 16 mai, nu vine 'evoluţia. Mac-Mahon e silit să
renunţe la ideea unui minister Rochebouet,
284
cu funcţionari, militari şi tehnicieni, e nevoit să încredinţeze puterea republicanilor. Cine ajunge preşedinte al Consiliului? Dufaure, fostul demnitar al regelui Ludovic-Filip, fostul ministru al republicii conservatoare. Tot Dufaure, Dufaure in acternum zice Daniel Halevy. Republicanii din 1875 nu luau ca îndreptar visările unui poet. în 1848 Lamartine e şeful guvernului, după 1871
Victor Hugo e slăvit, dar e ţinut deoparte. I se vor face funeralii naţionale, va fi înmormîntat la Pantheon, deocamdată în juru-i sunt numai admiratori, dar în viaţa politică a statului nu are nici un amestec. Din punct de vedere politic, Gambetta îi era cu totul ostil lui Hugo. Marele poet îşi închipuia, la întoarcerea lui dintr-un îndelungat exil, că va fi aclamat şi pus în fruntea statului. A fost într-adevăr primit cu entuziasm de gloate, dar guvernul provizoriu abia dacă 1-a luat în seamă. Pentru Gamhetta, Hugo era un bătrîn utopist, un poet visător, un fanatic, un bărbos.
- Lecţia închisorii este o lecţie de realism. Instituţiile omeneşti, bolile omeneşti, caracterele omeneşti, sistemele politice ori sociale pot fi descifrate cel mai bine în momente de criză. Situaţia-limită pe care o reprezintă închisoarea ne ajută să vedem lucruri elementare, estompate de ritmul normal al scurgerii timpului. închisoarea e un contact nemijlocit cu infrastructurile, lasă cu mult în urmă marxismul şi psihanaliza, reputate drept căi ale pătrunderii în adîncuri şi adevăruri finale. Cît de salonarde par marxismul şi freudismul, de politicoase, de fluşturatice în raport cu seriozitatea închisorii: s-ar zice că-s decor de piesă de Marivaux, ori discuţie în Preţioasele ridicole, în Femeile sa\>ante, în Coana Chiriţa\
Lecţia creştină a închisorii (pentru că, mai presus de orice, învăţătura lui Hristos este o doctrină strict realistă, conformă cu adevărurile cele mai brutale şi mai nemijlocite) o rezumă Kierkegaard:
„încetul cu încetul, şi din ce în ce mai bine am observat că toţi cei pe care Dumnezeu i-a iubit cu adevărat, modelele etc. au trebuit să sufere cu toţii în lumea aceasta. Mai mult, că doctrina creştină e aşa: să fii iubit de Dumnezeu şi să
iubeşti pe Dumnezeu înseamnă a suferi.
Creştinismul este un mesaj existenţial, care face din existenţă ceva mai paradoxal şi mai greu decît a fost vreodată înainte şi va mai putea fi vreodată în afara creştinismului.
Creştinismul există pentru că există o ură între Dumnezeu şi oameni. Să fii
creştin înseamnă să fii chinuit în fel şi chip. Cel mai bun lucru este să fii în stare de a născoci nesfîrşite moduri de a te chinui tu însuţi; dacă însă nu eşti destul de tare, poţi oricum nădăjdui că lui Dumnezeu / se va face milă de tine şi te va ajuta să ajungi la starea de suferinţă.
285
E lucm teribil clipa aceea în care Dumnezeu scoate instrumentele în vederea operaţiei pe care nici o putere omenească nu o poate aduce la săvîrşire: să-i smulgă omului dorinţa de a trăi, să-l omoare pentru ca să poată trăi ca un mort.
Menirea vieţii acesteia este de a te duce la cel mai înalt grad al scîrbei de viaţă.
Dumnezeu este vrăjmaşul tău de moarte.
Iată încercarea: să devii creştin şi să stărui în a rămîne creştin: e o suferinţă
căreia nici o altă durere omenească nu-i poate opune boldul şi frămîntările ei. Şi totuşi, nu creştinismul e crud, nu Hristos e crud. Hristosul este în Sinea Sa blîndeţe şi dragoste; cruzimea provine din faptul că în această lume trebuia creştinul să-şi petreacă viaţa şi în ea trebuie să-şi exprime condiţia sa de creştin deoarece Hristos nu-i chiar atît de blînd, adică atît de slab, ca să-l scoată din ea."
Suferinţa, unii oameni sunt pregătiţi s-o accepte. Dar îi doare că n-o pot înţelege. Iată însă că tocmai neînţelegerea Kierkegaard o descoperă ca parte integrantă indispensabilă a unei suferinţe adevărate:
„Dacă există cumva o bucurie, şi o nespusă bucurie a creştinului, ea nu poate consta decît în a accepta (iar nu a înţelege, pentru că înţelegerea ar desfiinţa într-un fel anume suferinţa) să fie aşa.
Oamenii care nu se dăruiesc lui Dumnezeu au parte - înfricoşătoare ironie
— de bucuria că Dumnezeu nu-i chinuieşte în viaţa aceasta. Nu, doar pentru cei pe care-i iubeşte şi care i se dăruiesc poate fi El numit, omeneşte vorbind, duşmanul lor de moarte, dar din dragoste."
Creştinismul: reţetă de fericire (în înţelesul cel mai american, mai practic) şi tortură de neîndurat. Simultan, deopotrivă. Numai că naşterea din apă şi duh preface - fără a o desfiinţa - şi suferinţa în fericire. Dacă Hristos n-ar fi înviat, raportul ar fi fost altul, invers. Dar a înviat. O ştim.
BUGH1 MAMBO RAG
...Ştia, conu Alecu, ştia că are să se întoarcă mai curînd sau mai tîrziu, încaltea... Dovadă că Brătianu ştia ce face e că Măria a fost mai înverşunată
decît toţi, îşi cunoaşte bine plodul. Alecu a vrut să ajungă la o împăcare fiindcă
îşi cunoştea oamenii şi nu se îndoia că aveau să-l primească şi să-l aclame pe dezertor cînd se va înapoia, că dezertor a fost, şi de două ori. La Odessa cu Zizi a fugit în plin război, pără-sindu-şi şi postul de ofiţer. Şi s-o ştiţi de la mine, e notoriu, a hiat şperţ — şperţ - la un contract de furnituri militare încă de pe cînd era prinţ, că ce-a făcut cînd a fost rege nu mai e nevoie să spun... dar nenorociţii de Vaida. şi de Tătărescu...
286
1934
- Manole despre libertate şi morală:
Societatea e în stare să se opună unei măsuri tiranice sau imorale numai cînd e ea însăşi foarte morală. Cu atît mai mult o democraţie: ea nu se poate lipsi de morală - şi nici de regalitate. Cu cît se merge mai departe cu dreptul de vot, cu
atît democraţii ar trebui să se sprijine pe cele mai rigide principii morale. (Da parcă n-a spus-o Montesquieu! La el cuvintele sunt: republică şi virtute.) Sufragiul e acum absolut: dacă deţinătorii lui nu sunt înfrînaţi de morală, vor putea face orice vor, vor putea proclama cele mai imorale măsuri pe cale de lege.
Democraţii nu-şi dau seama ce fac atunci cînd, în numele libertăţii scrisului, cer drepturi depline pentru autorii imorali şi afinnă inexistenţa pornografiei.
Pentru a putea fi liberală se cere ca societatea să fie întîi supusă moralei.
Cine nu vrea să înţeleagă această necesitate şi nici nu-i convine să o recunoască
deschis, recurge la un subterfugiu şi afirmă - auzi, mă - că societatea are nevoie de „cultură adevărată şi adîncă?" E o formulă care cîntăreşte o mie de tone de greoaie ce e, iar înăuntru e goală. Trebuie să ai curajul de a spune lucrurilor pe nume: nu ajunge cultura, mai e nevoie de morală. Ăsta-i cuvîntul pe care-1 evită
cu toţii şi de care se tem: morala. Cultura singură nu ajunge: poţi să fii instruit şi totuşi brutal, simplist, nătîng şi elementar. Ceea ce cred democraţii că ajunge: aşa-zisul sentiment democratic e fireşte şi mai puţin suficient. Sentimentul democratic nu-i decît o părere politică, vine şi se duce, o iei şi o laşi după
împrejurări şi potrivit cu interesele tale. Dar morala e temelia culturii şi vieţii politice a societăţii. Cultură „adevărată"", „adîncă", ştiinţă „înaintată"", spirit democratic „puternic" sau „înalt"': vorbe goale, mă. Cîtă vreme ţine de ele, libertatea dansează pe o sîrmă subţire, e o ladă cu indicaţia „atenţie! fragil"'
încăpută pe mîini de hamal ameţit. O consolidează morala, numai ea. Ascultă, morala e izvorul libertăţii, morala e condiţia libertăţii, morala e pavăza libertăţii.
