Bucureşti, 1931
..Dumnezeu ■iă ne binec militeze pe toţi yi pe toate. "
Dickens, Colind de Crăciun in proza
Casa - parter şi etaj în stil olandez - unde locuiesc văduva doamnă Iosif, cele trei fiice ale ei, o bunică senzaţional de bătrînă, încă o nepoată, o bucătăreasă şi două jupînese, e pe strada Justiţiei; îşi mai au domiciliul acolo patrusprezece pisici adulte şi nouă cîini şoricari. Dintre pisicile
287
adulte, de vîrste diferite, sunt mereu gravide vreo cîteva, iar prin colţuri se află coşuri cu noi prăsile: pui care abia au făcut ochi, vietăţi cu aspect de şoareci şi mîţişoare pufoase şi jucăuşe. Şoricarii se înmulţesc şi ei, cu mai puţină
intensitate, dar constant. între aceste două specii şi între toate aceste animale se creează complicate relaţii de aidenie, care l-ar ului (1966) pe Claude Levi-Strauss, răsturnîndu-i structurile endogamice. Pe scara interioară a casei -
destul de prost luminată (clădirea întreagă-i cam părăginită) — este primejdios să circuli, furnicîndu-ţi între picioare tot felul de făpturi în diverse stadii ale creşterii. în sufragerie, la orele de masă, se adună în cercuri concentrice toate animalele.
Locuitoarele umane ale casei adoră dinii şi pisicile, le acordă cea mai devotată grijă şi le sunt roabe.
E ca într-o piesă de Noel Coward şi ca într-un roman de Dickens.
Se simte că asupra casei acesteia duhul lui Dumnezeu se lasă adeseori.
La Dickens mai ales îl poartă gîndul pe musafir. Care-i esenţa operei lui Dickens? De ce este atît de mare acest romancier la prima vedere simplu
povestitor al unor melodrame? Secretul este că în opera lui nici răii nu sunt chiar răi. Mai mult o fac pe răii, aşa li s-a scris rolul.
Dickens este Origen al lumii modeme. Desprindem uşor în opera lui pe un adept al apocatastazei origeniste. Cititorul pricepe că, la Dickens, toţi pînă la urmă se mîntuie, pentni că toţi în prealabil se vor pocăi. Totul se va termina cu bine. Răul şi Răii n-au fost decît aparenţe trecătoare.
Apocatastaza - secretul operei lui Dickens şi al imensului ei surprinzător succes - este ne-ortodoxă. Biserica a osîndit-o de mult. Din pricina ei n-a fost trecut Origen în rîndurile sfinţilor. Dar continuă să rămînă o dulce iluzie a sufletului nostru.
Biserica discută dacă avem ori nu dreptul de a ne ruga pentru sufletele din iad. Dar Lebedev (în Idiotul) se roagă pentru doamna du Barry. Preotul din Le
Journal d'ttn cure de campagiie de Bernanos se roagă pentru Martin Luther.
Bemanos, el, se ruga pentru Iuda. Sf. Dominic pentru osîndiţii din iad. Iar Sf.
Ioan Scăraru se roagă pentru însuşi Satana.
Gentilul abate Mugnier fusese întrebat dacă într-adevăr crede în iad.
Abatele: cred, fireşte, de vreme ce aşa ne învaţă sfînta noastră Maică, Biserica.
Dar mai şi cred că nu e nimeni într-însul.
- 1935, Manole desp*e morală şi libertate.
Fundamentul drepturilor naturale e în educaţia pe care o primesc oamenii, în mentalitatea lor: ţine de ceea ce cred, de faptul că au sau nu o credinţă în vreo regulă, de părerea pe care şi-o fac - în sensul cel mai 288
simplu - despre cinste şi corectitudine. Nu e nevoie să ştie multe lucruri, e neapărată nevoie să fie convinşi de valoarea unui singur cuvînt, un adjectiv: cumsecade.
Teoreticienii democraţiei privesc prea sus: cred că distrugînd religia, morala, onoarea, proprietatea, respectul şi distincţia vor obţine totul.
Cînd eu le spun acestor atît de progresiste personaje că vor pierde totul, sunt luat în batjocură. Ce legătură, spun personajele, poate să fie între viaţa de familie şi libertatea politică, între morală şi puterile Statului, între educaţie şi drepturi?
Să ştii că greşesc rău de tot, dumnealor. Dreptul e o disciplină autonomă, dar nu poate funcţiona decît într-o societate morală. Prevost-Paradol şi Victor de Broglie credeau că dînd massei sufragiul universal o satisfaci, o împiedici de a mai cere altceva pentru că — ziceau ei - ce altceva ar mai putea cere? Nu puteau bănui că în curînd massa va cere mai mult, va întrebuinţa drepturile ei politice în scop nepolitic, va cere unele reforme sociale, apoi Reforma socială, apoi revoluţii morale şi în sfirşit catastrofe mintale, totul.
Mă, poate că e întristător, dar aşa e: ne aşteptam să nimerim undeva departe, suntem readuşi pe cale circulară la instituţiile şi ideile cele mai de toate zilele. La familie, la educaţie, la cinste, la moralitate am ajuns! Da, mă, aici e miezul. Dacă
spui că legile trebuie să fie conforme cu idealul de justiţie al grupului social, nu ajunge; grupul poate să aibă un fals ideal de justiţie. Dacă spui că votul universal va rezolva totul, minţi; pentru că votul universal poate introduce sau aproba tirania. Dacă aştepţi ajutorul de la cultura ştiinţifică eşti naiv, ştiinţa nu se sinchiseşte de drepturile individuale. Alta e baza drepturilor omeneşti
fundamentale şi naturale: e imaginea înduioşătoare şi înălţătoare, sfîntă şi gravă a omului cumsecade. Credinţa în coexistenţa libertăţii cu surparea principiilor e o glumă sau o inconştienţă. S-o creadă ăi din Sărindar. Libertatea e bun de preţ şi e rară: popoarele care din cînd în cînd, în cursul istoriei, se bucură de libertate au noroc. Ştii parcă ce spune La Rochefoucauld: trebuie virtuţi mai mari şi tărie mai multă pentru a şti să duci o viaţă fericită decît pentru a îndura nenorocirea.
- Dezbaterile pentru Constituţia din 1923. Episcopul Vartolomeu al Rîmnicului Noului Severin: cer ca în articolul 5 despre drepturile Românilor să
se prevadă că legea doar consfinţeşte drepturile naturale ale omului.
- Nu folosesc un stil exagerat şi hulitor cînd afirm sus şi tare ce reţetă
americană de fericire şi ce carte de-a lui Dale Carnegie la puterea n este creştinismul. Căci iată cum scrie Isaia (55, 12):
„Şi voi cu veselie veţi ieşi şi în pace veţi fi călăuziţi: munţii şi dealurile vor izbucni în strigăte de veselie înaintea voastră şi toţi copacii cîmpului vor bate din palme!"
289
(Şi David - în II Regi, cap. 6 - care joacă şi sare înaintea chivotului şi se dezgoleşte înjosindu-se în ochii snobilor şi răspunzîndu-le: Binecuvîntat este Domnul, cînta-voi şi voi juca înaintea Domnului şi mă voi înjosi şi voi fi încă şi mai mic în ochii voştri, sau în Ps. 95: Sa se veselească cerurile şi să se bucure pămînrul, clătească-se marea şi toate cele ce sunt întru ea; să se bucure cîmpiile...
toţi copacii pădurii... Şi 97, 10: Rîurile vor bate din palme...).
- Noi vorbim de blîndeţea lui Iisus - arătînd că a mers la moarte ca mielul la junghiere, că a tăcut ca oaia cînd e tunsă - şi enumerăm smerenia, bunătatea, ascultarea. Dar de o altă însuşire a Sa - pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare de pe cruce — nu pomenim. însuşirea aceea este curajul.
