părţi: una strict practică şi utilitară: cabinetul; şi alta ceremonială, solemnă, bună
pentru masse: parlamentul plus Coroana, cu pompele şi tradiţiile lor (colorate şi strălucitoare).
Cu cît sunt oamenii mai sofisticaţi cu atît dau mai puţină însemnătate formelor; pe cînd oamenii simpli abia se adună laolaltă că şi alcătuiesc regulamente straşnice.
Apoi sunt şi din cale-afară de „serioşi", adică izvoditori de tiranie.
„Mandarinii" sunt mai uşuratici, adică mai toleranţi. Nu degeaba s-a putut spune la moartea lui Sacha Guitry: Sacha, ne-ai învăţat că şi uşurătatea poate fi o virtute.
A! cît de regulamentari, de exigenţi, de idolatri ai tipicului şi formei sunt oamenii simpli din celule.
— Bunul sălbatic şi simplitatea omului primitiv sunt basme, romane, jiction.
Sălbaticii sunt teribil de complicaţi şi meticuloşi: sociologia, etnografia şi antropologia o dovedesc. La ei totul stă sub semnul tabuurilor — sunt sute, mii de tabuuri — şi al stringenţei sistemelor de reglementare minuţioasă. întotdeauna forma are prioritate asupra fondului.
Faţă de a triburilor primitive, viaţa omului modem e de o simplicitate cristalină şi de o libertate absolută.
— Seriozitate. Bună-credinţă. Iată dubla impresie pe care o face relatarea sfîntului apostol Pavel cu privire la răpirea lui în rai în timpul vedeniei de pe drumul Damascului. Pavel nu poate da nici un fel de amănunt; ce a văzut şi auzit nu se poate spune în cuvinte.
Rudolf Steiner, în schimb, descrie meticulos universul care i-a fost arătat în cursul călătoriei sale suprafireşti. Detaliile lui Steiner le evocă pe ale unui inventar sau ale unei cărţi de geografie.
Teosofii şi spiritiştii suferă de aceeaşi slăbiciune; taxonomia lor e prea meticuloasă: dau cifrele cele mai exacte pentru durata perioadei dintre două
încarnări, pentru nivelurile spirituale, pentru numărul spiritelor din fiecare categorie...
296
Deosebirea mi se pare hotărîtoare. Se simte autenticitatea vedeniei Simţului Pavel, la ceilalţi imposibilitatea de a rezista ispitei cifrelor şi sistematizării.
Cifrele acestea atît de precise ale antroposofilor şi teosofilor ating o dublă coardă
sensibilă a maselor: rigurozitatea numerică şi nevoia de senzaţional (sperie-mă!).
Nebunia Evangheliei e o nebunie calmă şi modestă. Creştinismul recunoaşte existenţa unor taine şi nu se străduieşte să le rezolve cu cifre a căror valabilitate nu poate stîrni unei minţi cîtuşi de puţin raţionale decît nevoia să
ordone muşchilor motori schiţarea unui zimbet.
— Cifrele şi amănuntele teosofilor şi antroposofilor — contrastînd cu discreţia Sf. Pavel - dovedesc o naivitate dezarmantă, dacă nu şi o lipsă de simţ
critic.
Mania sectanţilor de a fixa anul armagedonului, data sfirşitului lumii etc.
contravine textului categoric în care Domnul exclude aflarea unei date precise.
Există o pornire de a cuceri oamenii spăimîntîndu-i şi totodată măgulindu-i prin vestirea unor evenimente catastrofale şi grandioase la care li se făgăduieşte că
vor participa. Inconştientă abilitate'? Mondanitate? Fantezie?
Posibilitatea de a cunoaşte data precisă a sfirşitului ar veni în contradicţie cu principiile de bază ale lumii care sunt: incertitudinea, libertatea credinţei, retragerea lui Dumnezeu în taine inaccesibile probelor categorice.
Bucureşti, 1969
Oricît mi-aş propune să tac şi să nu-1 supăr pe extraordinarui dr. Al-G., nu se poate să ne vedem fără a discuta (eu încep) despre meritele respective ale creştinismului şi budismului.
Ii citez o frază din Catehismul episcopilor catolici olandezi: „Mîntuitorul n-a scăpat de suferinţă datorită unei asceze. A străbătut-o în toată adîncimea ei."'
Divinul dulgher a pus şi el umărul, ii a mis la main â la pate, nu s-a uitat, de sub un copac, oftînd şi acoperindu-şi faţa.
Povestea cu Sf. Cassian Romanul şi Sf. Nicolae s-ar potrivi de minune pentru a exprima deosebirea dintre creştinism şi budism. Sf. Nicolae care-şi suflecă şi-şi murdăreşte hlamida lăsîndu-1 pe Dumnezeu să aştepte pentru ca să-1 ajute pe un ţăran să-şi scoată căruţa din glod în vreme ce Sf. Cassian îşi păstrează hlamida imaculată şi se grăbeşte spre a se înfăţişa cu vrednicie lui Dumnezeu (care-i va da cu delicateţă peste nas şi-1 va lăuda pe întârziatul şi noroitul Nicolae) simbolizează însuşi creştinismul: religia care ia parte la tragedia omului şi la necazurile lumii. (Nu numai la tragedii, ci şi la belele, la scîrbe.)
297
- Atîţia cărora le vine greu să creadă în Hristos, dar sunt gata să ia drept bun tot ce au spus Helena Petrovna Blavatsky, Mrs. Annie Besant, Helen White, Krishnamurti, colonelul Olcott... Şi încă... sunt atîţia pseudo-yoghini în occident... atîţia prooroci în India...
Tuşea, nuvela lui Hugh Walpole: naivitatea îndărătnică a milenismului e prinsă subtil. Walpole: toate calculele acestea sunt făcute de oameni care interpretează pe Ezechil, pe Daniil şi Apocalipsa fără a şti ebraica ori aramaica şi fără să aibă elementare cunoştinţe de cosmografie. (Un istoric ca Jerome Carcopino dovedeşte în cartea sa despre Iuliu Cezar cît de complexe elemente sunt necesare pentru computul unei date calendaristice aparţinînd trecutului îndepărtat.)
Cernica, 1970
Părintele stareţ Roman: creştinismul e riscul absolut, iar viaţa de călugăr e riscul dus la paroxism. Nu ţi se oferă nici o certitudine. Nimic. Numai primejdii, numai riscuri. Nici certitudinea că vei muri măcar acolo, la mînăstire. Ca vei rezista. Că vei avea ce mînca. Şi nici, mai ales, că ai făcut bine călugărindu-te. Şi nici - culmea - că ai ales calea mîntuirii. S-ar putea ca după atîtea nevoinţe şi mizerii să nu te mîntuieşti, să arzi ca orice păcătos care s-a lăfăit în bucurii, belşuguri şi confort, şi s-a hrănit cu multe desfătări alese, ori spre deosebire de cutare om cuminte care şi-a dus viaţa pe cît s-a priceput fără a visa semeaţă
desăvîrşire.
Numai şi numai incertitudini. Dai totul, nu primeşti nimic. Şi rămîi absolut singur, şi nici de tine nu poţi fi sigur, mai puţin ca de ceilalţi. Vei putea oare răbda fără a cîrti?
Creştinismul, călugăria: iată saltul (şi dincolo, vorba lui Lytton Strachey despre cardinalul Manning, nu e o saltea), iată cuptorul aprins (în care să te arunci), iată podul care se surpă în urma ta, iată flota căreia îi dai foc, aventura.
Cecul e fără garanţie şi semnătură, mergi cu el la bancă şi nu ştii dacă va fi onorat. Mînăstirea (ori credinţa, nu-i mai brează) nu oferă nimic şi ia totul şi te aşteaptă, rece, la cotitură.
