3-4 August
In tren mă reţine formula ,,diavolul este stăpînitorul lumii acesteia"'. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu, dar luinea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta -
care nu mai e cea originară -, lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos ca fiind a lui şi avînd dreptul s-o dea cui voieşte (şi Domnul -
Luca 4, 6 - nu-1 contrazice), întrucît nu e decît imagine secundară, deformată, deviată - şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi tîrgoveţii o văd, o cred circiumă, dar Don Quijote o ştie că e castel - e lumea lui.
Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcisare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descnta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea - tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece - redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, dealtfel, în convorbirea cu Nicodim de la loan 3 (am ajuns, din pricina sectanţilor, să mă refer şi eu la textul biblic mereu citind capitolul şi versetul, obicei pedant) nu cere omului o nouă
naştere trupească, deci o altă facere, ci numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.
Cine oare, in cărţi prost tipărite, n-a văzut imagini colorate în poziţii de ne suprapunere faţă de cele în alb şi negru? Ei bine, lumea 90
diavolului e tot una cu această mică deviaţie dintre fond şi culoare, mică dar suficientă pentru a duce din ce în ce mai apăsat şi mai iute pe alte tărîmuri.
E o deviaţie care se cere corectată.
în acest sens lumea stâpînită de diavol este reală, dar numai în acest sens.
Căci, altminteri, diavolul nu a creat o a doua lume, tot asupra celei făurite de Dumnezeu lucrează; parazitar; e tot aceeaşi, dar „vrăjită" şi asupra acesteia, imaginare (pentru că există prin ochii, conceptele, convingerile şi patimile noastre numai), este el voievod. De aceea a putut mult iubita mea Simone constata foarte exact: lucrurile de care suntem înlănţuiţi sunt ireale, dar lanţurile care ne leagă de ele sunt foarte reale. Structurile nu diferă, „structural"" vorbind diavolul nu lucrează pe altă arie decît Binele, Cuvîntul.
Ca atare, diavolul nu ne poate oferi decît ce posedă: adică iluzia, maya (asta e influenţa doctorului Al-G.), imaginea sărită la tipar. Cită vreme însă relaţia noastră cu această iluzie sau vrajă este întemeiată pe actul nostru de adeziune, el se ţine de cuvînt: dă ceea ce a promis. In clipa morţii însă (ori a pocăinţii cutremurătoare ori a oricărui alt prilej de bilanţ), cînd suntem rechemaţi la realitate (îşi are momentul încheierii soldului comercial la sfîrşitul anului măreţia lui şi puţin bănuita lui alegorie — şi oare Soli inul Haben, umila carte a lui Gustav Freytag nu preînchipuie ea într-un anume fel empireul din Sein urni ZeitM'7), desigur că acordul stabilit „se lichidează" (vezi Faust) şi aportul
diavolesc se dovedeşte iluzoriu, simplă reflecţie în oglindă.
Tatăl minciunii: pentru că are putere numai asupra imaginii deviate, numai asupra erorii, numai asupra esenţei corupte; prinţul spaimelor: pentru că
înfiorător este să vezi că de fapt te afli închis — angajat (angajat înseamnă şi năimit, tocmit ca slujitor) - într-o uriaşă construcţie şubredă, greşită, care nu poate să nu se prăbuşească, asemenea unui castel din cărţi de joc.
Aşa fiind, credinţa în Dumnezeu îmi pare în deplinul înţeles al cuvîntului actul cel mai realist ce poate fi: este acceptarea adevărului şi lepădarea iluziilor.
De aceea şi cere smerenie, de aceea pune biserica atît de mult accentul pe smerenie: nimic nu ne vine mai greu decît de a renunţa la închipuiri.
Cînd Don Quijote le spune ţăranilor din circiumă că sunt cu adevărat într-un castel, el e smintit pentru că ţăranii sunt în circiumă cît timp se socotesc a fi acolo: iar cuvîntul omenesc fiind şi el „creator", ca şi al Tatălui (Facerea 2, 19), castelul circiumă s'a şi făcut. Circiumă l-ai numit, cîrciumă e. în virtutea dumnezeeştei puteri concedată omului de a defini lucrurile. Don Quijote, prin urmare, neagă o realitate a planului, a nivelului unde şi el se află şi în consecinţă
e nebun. E însă şi realist,
91
zdravăn la minte, deoarece castelul tot castel a rămas în lumea esenţială, arhetipală, adevărată (adevărată, nu reală), printre modele, acoperindu-se doar cu vălul magiei şi putînd în orice clipă fi restabilit, restaurat, repus, reintegrat în starea sa iniţială printr-un act de revenire la adevăr şi de repudiere a lumii acesteia, greşite, lumea culorii sărite la tipar.
Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă
la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.
BUGHI MAMBO RAG
N-d vrut să mă asculte Maniu, şi cit l-am rugat, ei dacă ar fi vrut să mă
asculte, s-a luat după Penescu... Budinca de gris? să-ţi spun eu cum se facebudinca de gris, că văd că dumneata habar n-ai... Ei, dumneata care zici că. aitrăit atîta la ţară, ia să te vedem: găina cotcodăceşte, raţa măcăie, gîsca gîgîie,dar curcanul ce face? Ai? Bolboroseşte, domnule, bolboroseşte... Natalia Negru,aşa o chema... Da de unde! Asta a fost femeia pentru care s-a omoiît Şt. O. Iosif,pe a Iui Odobescu o chema altfel, nu-mi aduc aminte acum, parcă un nume cu orezonanţă germană... Uite, mai întîi că laptele trebuie neapărat bine fiertînainte, giişul se pune numai după aceea... Cornes grecques, domnule, aşa le spune la bame... Da, ai dreptate, Tămădăul a fost o acţiune întreprinsă atît de uşuratic încît nici nu-ţi vine... Vezi, bursuc să-ţi spun drept nu mai ştiu cum e, dihonii însă... E în Dante, domnule...
Bucureşti 4 August
Pe tata îl găsesc în stradă, aproape de casă. îl sprijină vărul care a venit să-1
scoată la plimbare şi la frizer. E mic, necrezut de mic, mult gîrbovit şi face paşi mărunţei, dar umblă tară teamă şi ochii-i sunt vioi. 11 iau de braţul drept tară să
mă fi observat şi cînd întoarce capul îi cer să nu plîngă.
- Să plîng? zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mîncat ceva astăzi?
Sus în cameră mă îngrozesc: canapeaua şi un fotoliu sunt desfundate, atîrnă
arcurile, praful alcătuieşte în tot locul un strat gros, pereţii şi tavanul sunt negri, pute a mizerie şi murdărie, a neaerisire, văd ploşniţele 92
foindu-se în voie pretutindeni. Un fel de colţ de hală cu vechituri, părăsită, în camera de baie robinetele curg, cada e toată ruginită. Pe jos, în cameră, nişte ziare vechi, numai colb. O strachină, nespălată, două furculiţe cleioase. îţi vine să-ţi loveşti capul de pereţi. (De unul singur, tară intervenţia anchetatorului.) Dar nu degeaba vin din temniţă; rămîn calm: voi face curat.
Gerla 1963
Francais, encore un efjort, si vousvoulez etre republicains.
Marchizul de Sade
. Nimeresc în timpul unei furii a mutărilor, cum îl apucă adesea pe Tudoran, ofiţerul politic, într-o celulă cu foşti militari, jandarmi şi cîţiva legionari de curînd aduşi de la Aiud.
Aflu amănunte autentice despre Ţurcanu şi reeducare.
Dacă diavolii, îngeri căzuţi, puteau născoci chinuri cumplite, numai ordinului şmecheresc al oamenilor i-au putut trece prin minte torturi atît de ţicnite şi de întortocheate.
