Henry de Montherlant: Curaj! Ne întoarcem mereu la cuvîntul acesta: curaj!

Saint-Just: împrejurările nu sunt dificile decît pentru cei ce se dau înapoi în faţa mormîntului lor.

Fr. Rauh: Oricare ar fi morala socială, nu trebuie oare să fii curajos?

Cui zice că iubeşte libertatea ar trebui să i se poată aplica vorbele pronunţate de o actriţă franceză din secolul XVIII (Sophie Arnould) în prezenţa căreia un bătrîn general (nu auzea bine) repeta întrebător cuvîntul rostit de ea: cum'? frică?... Actriţa către un valet: adă repede un dicţionar, am folosit un cuvînt de care domnul general n-a auzit.

Cel mai clar e însă Brice Parain, definitiv: Dacă vrem să fim liberi, nu trebuie să ne fie frică de a muri, asta-i tot.

(Corneille o fi fost grandilocvent şi melodramatic, dar drept constituţional ştia.)

- Deviza revoluţiei franceze (rămasă şi a republicii), aşa cum o cunoaşte astăzi lumea (libertate, egalitate, fraternitate) este falsă şi trunchiată. Deviza integrală a revoluţiei era alta - şi deosebirea este ca de la cer la pămînt: libertate, egalitate, fraternitate sau moarte.

Cele două cuvinte escamotate reprezintă deplorabila mutaţie intervenită de la curaj şi un sentiment tragic şi eroic al existenţei la birocratica formulare a unui vag principiu de dragul căruia nimeni nu-i gata să-şi pună pielea la saramură.

Drumul, zice Peguy, e mereu de la mistică la politică.

Libertate, egalitate, fraternitate este o simplă lozincă, iar revoluţia franceză

a fost o catastrofă; libertate, egalitate, fraternitate sau moarte este însă cu totul şi cu torul altceva, un gam-aiulers barthian: e o hotărîre în faţa căreia orice adversar se înclină, admirativ, cu deosebit respect.

- Se poate să fie scepticii mai eleganţi şi mai atrăgători decît ,/anaticii", dar cînd izbucneşte ciuma la Bordeaux, primarul - pe nume Michel Eyquem de Montaigne -pleacă din oraş; la Milano, în 1576, in 109

aceeaşi situaţie şi cam în aceeaşi perioadă, arhiepiscopul, Sf. Carol Boromeu, vine degrabă înapoi din călătorie.

- în anii noştri se rîde - influenţa hotărîtoare e a şmecherilor - de cei ce merg la moarte. A protestat împotriva intelectualilor contaminaţi de şmecheri un Român, Eugen Ionescu. (Folosind prilejul filmului regizat de T. Richardson despre războiul din Crimeea şi inutila şarjă de la Balaclava.) Le răspunsese mai de mult un alt Român, un poet, Ion Barbu, care a înţeles ce e jertfa şi cît de curat poate luci tăişul scos din teacă - le sabre au clair - pentru a sluji dreptatea: Spălări împărtăşite? înnoiţi Arginturile mai botezătoare Şi inima calărilor

— spuzi ţi De dreaptă ziua-aceasta suitoare.

- Experienţa Michelson-Morley mai poate folosi la ceva. La rezolvarea marii probleme: de vreme ce Dumnezeu e dincolo de bine şi rău, înseamnă că nu există nici binele nici răul şi că facerea binelui devine o simplă iluzie, o inutilă

obsesie.

Că Dumnezeu stă dincolo de noţiunile noastre de bine şi rău nu încape îndoială. O spune categoric un atît de mare teolog ca Meister Eckhart, o spune întreaga teologie apofatică. (Dumnezeu nu poate fi definit pe bază de atribute pozitive, ci numai pe cale negativă: nu e bun, nu e rău, nu e mare..., dar mai ales o spune însuşi Mîntuitorul: „Că el face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." Mat. 5, 45; id Luca 6, 35: „Că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi."1) Răspunsul la întrebarea de ce — în aceste condiţii — mai are rost să făptuim binele ni-1 dă tot experienţa Michelson-Morley. Suntem părţi ale unui sistem închis de unde nu putem face observaţii absolute asupra temeiurilor morale ale universului. Nu suntem în situaţie de Dumnezeu, ci în situaţie de om, care de fapt nici nu poate şti nimic. Cine spune că ştie se înşeală, îl vădeşte experienţa Michelson-Morley. Putem şti unele mărunţişuri, unele fleacuri: că suma unghiurilor unui triunghi este egală cu o sută optzeci de grade, că inima are două

atrii şi două ventricule, că, pe scara internaţională, de la gradul şase în sus cutremurele sunt pustiitoare... şi altele la fel. Marile adevăruri absolute însă nu le putem şti din cauza experienţei Michelson-Morley: suntem înlăuntrul sistemului, nu putem nici face constatări absolute, nici avea certitudini. Ce putem avea?

Doar intuiţii, bănuieli, credinţe.

Putem doar crede, cînd e vorba de lucruri serioase.

110

Şi credem că în sistemul acesta închis în care ne aflăm singura cale pe care ne putem apropia de absolutul Dumnezeu (cel ce nu e nici bun nici rău) este calea binelui.

E o credinţă intuitivă, incertă, relativă, strict empirică, naivă, copilăroasă.

Şi e singura.

De ce totuşi o primim?

Pentru că binele (şi numai binele) ne învaţă a săvîrşi Hristos în care credem şi care e Mijlocitorul nostru cu absolutul Tată situat dincolo de bine şi rău; care, cînd S-a întrupat, a mers numai pe calea binelui. Şi pentru încă un motiv: experienţa noastră existenţială ne dovedeşte că numai cînd facem binele dobîndim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea - bunurile supreme.

(Nu ştiu că-i aşa. Cred că-i aşa şi constat — experimental - că aşa e.)

Dumnezeu nu e bun sau rău, dar aici, în situaţia noastră relativă, în sistemul nostru închis, dominat cu exclusivitate de rezultatele experienţei menţionate, pentru noi care nu putem avea cunoştinţe absolute, aici şi pentru noi, provizoriu şi relativist, singura cale dătătoare de linişte şi pace şi de acces la Hristos (care pe acest pămînt, cît a stat pe el, n-a tăcut decît binele şi ne-a dat de înţeles că pînă

una alta binele singur ne poate duce spre absolut) este a săvîrşirii binelui. Ni se cere, şi în această privinţă, smerenie; smerenia de a ne da seama că nu suntem în situaţia divinităţii, ci a făpturii. Dumnezeu poate fi dincolo de bine şi rău, noi nu.

- Al Pal.: Tu toate le vezi teologic. Te-ai făcut teolog!

Eu: Desigur. Condiţia umană e o condiţie teologală. Asta e marea trăsătură

specifică a omului: nici rîsul, nici lacrimile, nici minciuna, nici gîndirea pe categorii generale (Julian Huxley)... însuşirea specifică omului e gîndirea

teologică.

-Ce a dus la instaurarea dictaturii în Germania? Laşitatea social-democraţilor şi a ministrului prusian de interne, Severing, care s-a lăsat dat afară din biroul său de şef al atotputernicei poliţii a Berlinului de către doi inşi neidentificaţi şi prezenţa (constatată de la fereastră) a unui aşa-zis pluton militar în curtea clădirii ministeriale. Cedez în faţa forţei, a spus Severing cu emfază. De unde, ceda în faţa neantului.

Ce a îngăduit republicanilor francezi să-1 mateze pe foarte popularul şi puternicul general Boulanger? Curajul primului ministru Charles Floquet.

Pe lista eroilor mei preferaţi figurează la loc de mare cinste acest nume puţin cunoscut: al unui om care n-a fost decît un politician şi 111

n-a ocupat decît prea puţin exaltanta funcţie de ministm al republicii a treia.

Dar erou a fost - şi ce tip formidabil!

Era preşedinte al Camerei cînd a venit ţarul la Paris, pentru prima oară de la proclamarea Franţei ca republică, [-au fost recomandaţi ţarului înalţii demnitari.

Floquet i-a strigat de la obraz: „Trăiască Polonia, domuule\"

El, ţivilul, n-a şovăit să-1 provoace pe fercheşul general Boulanger la duel; şi nu numai că 1-a provocat la duel, dar I-a şi pfcvocat pe cavalerist la un duel cu spada; şi nu numai că 1-a provocat la un duel cu spada, dar s-a şi priceput, ţivilul, să-şi rănească adversarul.

(în asemenea condiţii fireşte că e greu să dai jos guvernul legal). A ştiut de asemeni să înfrunte şi, la nevoie, să dea peste nas. Celui ce ridică semeţ glasul, îi răspunde cu glas şi mai ridicat, de sus. La vîrsta dumitale, îi strigă lui Boulanger,'Napoleon murise. Dar ce nu face? îl mută pe Boulanger în provincie, îl dă în judecata înaltei Curţi, îl pune sub supraveghere, îl scoate la pensie, îl reformează pentru greşeli de serviciu. Cînd sufragiul universal îl retrimite pe general în Cameră, guvernul obţine invalidarea alegerii. Ministrul de interne al lui Floquet, un anume Constans, nu-i decît un poliţist şi recurge la procedee lipsite de eleganţă, de omenie (îl ameninţă pe Boulanger cu arestarea, o îndeamnă pe amanta lui, Doamna de Bonnemain, să fugă în Belgia). Dar dacă

generalul Boulanger nutreşte planuri care nu sunt confonne cu cea mai strictă

legalitate, de ce ar fi guvernul stînjenit de ea? Arme egale, acesta-i principiul sfînt.

Severing şi social-democraţii lui nici măcar n-au încercat să se opună.

Argumentul lor e că orice încercare ar fi fost inutilă. Nu se ştie! Acţiunea stîmeşte întotdeauna noi serii de posibilităţi: eşti dator să dai hazardului o şansa, timpul şt probabilitatea nu sunt perfect previzibile - şi nici reacţiunea poporului faţă de conducători care nu se lasă călcaţi în picioare. Şi-apoi mai e şi cuvîntul acela hulit: onoarea.

Nu le sade bine oamenilor de stat să facă pe mironosiţele sub cuvînt de strictă respectare a legalităţii (tocmai că n-o respectau, îngăduiau să fie terfelită) şi de resemnare în faţa tortei (aşa-zisei forţe) - teza lui Severing; ori sub cuvînt de creştinism (foarte greşit înţeles) - teza lordului Halifax. Oamenilor de stat le sade bine să apere instituţiile obşteşti şi ordinea publică încredinţată lor de naţiuni.

Severing, măcar, nu pretindea că e creştin. Dar celălalt comitea grava şi

ruşinoasa eroare de a confunda religia creştină cu imbecilitatea şi vinovata slăbiciune.