'6'
- Numai comunist nu sunt, dar cînd citesc că unul din miniştrii Comunei de la Paris, Delescluze, văzînd că situaţia e pierdută-19 Mai 1871 - îşi ia jobenul şi puşca şi se urcă pe baricadă unde e ucis, nu pot
112
să nu încerc un fior şi să nu iau - măcar mintal! - poziţia de „onor la erou" ca şi în faţa Sfîntului Ioan Nepomuk care decît să divulge regelui Boemiei taina spovedaniei reginei mai bine primeşte a fi azvîrlit în apele Vltavei; ori în faţa monseniorului Affre, arhiepiscopul Parisului, căzut şi el, în timpul sîngeroaselor ciocniri din Iunie 1848, tot pe o baricadă. Ce căuta acolo? Ieşise din reşedinţa lui şi găsise un loc înalt de unde să încerce a-i împăca pe beligeranţi. „Locul păstorului e lîngă turma sa" -cuvintele săpate pe mormîntul monseniorului Affre la catedrala Notre Dame -, de cînd el le-a adeverit, nu mai sunt o formulă, ci sunt o idee-forţă, energie, viaţă. Prin mărturisirea lor de către oameni, preceptele Scripturii participă de la esenţa Crucii denumită „dătătoare de viaţă" nu numai pentru că ne asigură nouă învierea din morţi ci şi pentru că preface vorbele în fapte, cifrul în limbaj clar, tiparele Infonne structurate vii, ideile şi principiile în germeni. Sîngele e roditor; pătimitorul de pe cruce, oricine ar fi, suferă dar se bucură şi de un privilegiu: e auzit şi nu rămîne fără urmaşi.
Nu este nevoie să ai o simpatie deosebită pentru protestanţi, dar cine poate spune că nu 1-a mişcat, dacă a fost la Paris, monumentul lui Coligny pe care stă
scris A rămas neclintit ca unul care a văzut pe nevăzutul împărat?
Toate-s bune şi frumoase pînă la adicătelea; atunci se dau cărţile pe faţă, arunci, cum grăieşte Pavel, nu se mai vede ca prin oglindă, în ghicitură; ci faţă
către faţă; şi atunci rămîne numai acesta: curajul în faţa morţii. Restul, oameni buni şi fraţi bărbaţi, restul reprezintă cum spun contestatarii: nu cuvinte, ci vorbe; nu vorbe, ci palavre; nu palavre, ci lozinci. BUGHI MAMBO RAG
Pluralul lui piuă? Pive, cu v... Pisicile ceacîre de culoare albă sunt toate surde, am avut eu una, o chema Mispuf... Vezi naţionaliştii ăştia unguri, sunt zece, toţi condamnaţi pentru naţionalism, să ştii că nici unul nu ne vorbeşte... ca şi cum nici n-am exista... Cele mai bune hoteluri din lume sunt Atlantic la Hamburg, Fontainebleau la Miami unde maître de bouche e un mare aristocrat francez şi, la Taormina, fosta mînăstire transformată... Nu te teme, turmă mică...
Singurul dintre ei care ne vorbeşte şi se poartă frumos şi are sentimente Jiloromăne e inginerul Bethlen, un conte... de, nu-i de mirare, cînd te gîndeşti că
în timp ce în Europa făcea ravagii războiul de treizeci de ani, război 113
religios, strămoşul lui, Gabii el Bethlen, principe al Ardealului, proclama încă din 1620 libertatea ele conştiinţă şi recunoaşterea tuturor confesiunilor...
Georges, mon ami, poate ştii tu ce sunt acele aristoloches de care vorbeşte Gide în Paludes? Ce-or ji, dragă?... Sunt nişte plante agăţătoare. Grecii credeau că
uşurează naşterile, de unde numele lor de la grecescul lokhos...
Mai 1950
Manole, venit ca niciodată într-un suflet, îmi aduce o ştire senzaţională: Marcel Avramescu a fost hirotonit şi funcţionează la biserica Albă. Să mergem, zice Manole, să-1 vedem; îi vom spune „părinte".
Nu-1 găsim pe noul preot la biserică.
- Dau însă eu de el, abia în 1953, cînd a fost transferat la biserica de la Schitul Maicilor, într-un cartier mai periferic şi bătrînesc, într-un decor de aşezămînt religios provincial din vremuri apuse.
încep să merg des pe la preotul acum strict ortodox (fenomen â la Thomas Becket?), cu înfăţişare de sfint pictat pe icoană de sticlă, cu gesturi hieratice, păr legat în coadă pe ceata şi voce învăluită, ajunsă pînă la noi parcă dintr-o rafinată
Tebaidă cu mijloace mecanice de transmisiune.
Teatru? Atunci teatru atît de perfect îneît nu poate fi jucat decît după un text compus de actorul însuşi. La nivelul acesta sinceritatea şi artificialul s-ar confunda, aşa cum elementele îşi pierd însuşirile specifice şi prezintă
comportamente nouă în apropiere de zero absolut.
Camera 18
Teoria chineză despre ming, expusă de dr.-ul Al-G. - cuvintele în sine nu înseamnă nimic de nu li se împlineşte conţinutul - aduce mult cu a lui Brice Parain: cuvintele sunt numai nişte făgăduinţe.
Nu ajunge să fii tată, după fire, ca să te poţi chema tată: mai şi trebuie să te porţi ca modelul în care se cuprind, arhetipal, calităţile legate de acest titlu. Şi tot astfel: fiul, ostaşul, învăţătorul, slujbaşul, cărturarul... (D-aia poate că se făcea deosebire în vechime între profesor şi cărturar.)
Cuvmtul e descriptiv şi virtual. Funcţionalitatea şi existenţa i le asigurăm noi, behavoristic.
114
Gherla, septembrie 1963
Duhnind şi el a parfum ordinar (ca să nu-i trăsnească putoarea din celule se împarfumează cu toţii), „Coreeanul"', unul din caralii buni, intră devreme în celulă şi întreabă care vrea să iasă la corvezi în curtea fabricii.
Ca „nesincer cu ancheta", ca purtător al etichetei „favorizare de legionari" şi ca distrofic, nu am fost scos pînă acum la nici o muncă.
Sunt nişte scînduri de cărat, explică binevoitor Coreeanul.
Propunerea constituie un eveniment excepţional. E un prilej ce nu trebuie scăpat, ieşim o mulţime.
Bine am făcut, în curînd împlinesc patru ani de celulă şi electricitate; lumina zilei şi cerului dau curţii banale şi murdare a fabricii un aspect feeric şi -
din cauza unor vagonete care circulă transportînd cherestea -un aspect de magazin cu jucării, de Disneyland; Zina păpuşilor de Bayer, Ţara de dincolo de oglindă'. îţi vine să zburzi, să cînţi, să te urci pe vagoane; petrecem o zi încîntătoare, mîncăm în aer liber, vorbim tare, rîdem, nu lipseşte mult ca să ne credem în excursie.
Mai e şi bucuria întîlnirii altor feţe; cad, în cursul dimineţii la o grămadă de scînduri, cu un necunoscut de la care aflu că e Vasile Vasilache, monahul, fostul stareţ de la Procov, fratele lui Haralambie pe care l-am cărat afară cu pătura din camera patruzeci şi patru.
Părintele Vasile ştie despre moartea fratelui său la infirmeria închisorii şi ascultă îngîndurat amănuntele pe care sunt în măsură să i le pot da. Ceva mai tîrziu, un alt deţinut venit să ne fie de ajutor, arată ca e de la înalta trădare. într-o doară îl întreb dacă ştie ceva despre Gigi Tz., pe care-1 bănuiesc tot la înfiorătorul Piteşti. îi vorbesc despre Gigi, artistul, omul... Deţinutul mă ascultă
zîmbind uşor. Cînd am terminat panegiricul: Tz. e aici, la Gherla, în aceeaşi celulă cu el; ri-a vrut să iasă la lucru fiindcă are de compus o poezie. (Gigi
„scrie" mult în închisoare.)
Uluit şi emoţionat, îl rog pe tovarăşul de cameră al lui Gigi să-i spună
acestuia să se ceară a doua zi la corvezi (Coreeanul ne înştiinţase pe drum că va fi de lucru în continuare) ca să ne putem vedea. Numele meu îi e cunoscut deţinutului; 1-a auzit de la Gigi. (Arestarea lui în 1950 ne prinsese certaţi. A!
orice ar fi, un lucru e sigur: că de supărări şi certuri m-am lecuit pe veci.) Petrec restul zilei şi seara într-o stare de efervescenţă.
Primul lucru pe care-1 aflu în faţa unui maldăr nou de scînduri de la omul meu de ieri: azi, la prima oră, Gigi a fost scos din cameră, graţiat.
Graţiat, după patrusprezece ani din cincisprezece cîţi avea de făcut.
115
- Religia la liceul Spiru Haret am făcut-o cu preotul paroh al bisericii Silvestru - cartier burghez de semi-centru al capitalei -, un bărbat falnic, barbă
mare roşcată, proprietar de vie bună, vechi şi statornic liberal, iubitor de vin negru vîrtos şi de bucate de soi şi mai cu seamă de sarmale. Ochiadele pe care le arunca femeilor, cu destulă discreţie dealtfel, păreau a nu rămîne întotdeauna platonice.
M-a simpatizat; eram, din patru, singurul evreu care nu venise cu cerere de scutire şi certificat că urmează religia la rabin. Prin cursul superior (ne-a fost profesor în toate clasele) îi plăcea să declare: decît să văd ministru al cultelor pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine să-1 văd pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, şi rostea numele meu.
Aveam mereu zece, spuneam Tatăl nostru şi mă închinam.
L-am iubit şi eu tare mult pe părintele Gheorghe Georgescu om simpatic, oricînd dispus s-o ia pe coarda sfătoşeniei, şi bun. O fi fost departe, foarte departe de modelul pastorului protestant ori clericului catolic, o fi săvîrşit şi păcate şi o fi avut slăbiciuni, dar preotul de mir niţel lumeţ nu mi s-a părut niciodată - şi nici atunci, în copilărie, cînd suntem îndeobşte exigenţi şi necruţători - un agent al vicleanului.
Preotul de mir în genul părintelui Georgesecu - dealtfel credincios înflăcărat, isteţ de gură, vorbitor ales, gata mereu să ierte şi surîdă, fără pic de acreală în sufletul lui lipsit de cotloane tenebroase - reprezintă unul din stilurile posibile (dacă nu şi recomandabile) ale ortodoxiei; nu-i un îndreptar, însă nici nu sunt - iac-aşa în ciuda moraliştilor şi ca să le fac rîcă evaporatelor mirene şi prea cucernicilor mireni -, nu sunt pentru nimic în lume voitor să arunc cu piatra în el.
