Jilava, februarie 1962
Bruder Harald, în expunerea asupra vieţii şi operei lui Martin Luther, citează şi comentează esenţialele cuvinte rostite la Worms în 1517: Hier stehe Ich; Ich kanti nicht anders. Gott lielfe mir. Amen.i2
Cuvinte de prinţ. Altceva decît: „Ce era să fac? Am semnat."*
(Raţionamentul călugărului rebel e invers: de semnat nu semnez, ce-oi face oi vedea, Domnul cu mila.)
Cînd trec seara, după stingere, de la tineta care e în capătul celulei-runel şi străbat încăperea toată pînă la patul meu - potrivit dispoziţiei plutonierului Ungureanu e lîngă uşă - toţi ceilalţi sunt la locurile lor, culcaţi: rămîn ultimul pentru că nenorocitele mele de maţe mă silesc să prefer a nu fi grăbit. Trec aşadar ca în procesiune printre cele două rînduri de pregătiţi pentru somn şi am grijă să
urez noapte bună fiecăruia în parte. Vii se răspunde cu fervoare şi amabilitate şi mă simt fericit că mă bucur de simpatie şi că procedez aşa cum se cuvine.
Desigur, ştiu că procedez bine şi prin aceasta chiar suprim binele.
Existenţialiştii au aici dreptate: de vreme ce avem conştiinţa binelui pe care-1
facem, conştiinţa îl compromite iremediabil. Conştiinţa e nimicitoare, exclude candoarea, săvîrşirea senină şi nevinovată a binelui. Ea spurcă orice acţiune elegantă.
102
Au şi totuşi n-au dreptate existenţialiştii. Merg cam repede, prestidigitatori ce sunt. Conştiinţa spurcă, dar nu iremediabil. Nu suntem copii curaţi, nu suntem
sfinţi. Dar nici nu suntem - hodoronc-tronc -nişte nemernici, nişte salauds. Sfinţi nu; desigur. Dar poate the next best, adică nişte impostori ai binelui.
Sfinţii sunt limita. După ei însă vin eroii şi apoi seniorii şi-n urmă iată
şontîcăiesc şi îndrăzneţii binelui, cam ridicoli, cam gîfiitori, care nici ei nu-s de lepădat.
Ştim că facem binele - şi deci îl impurificăm - dar binele îl facem, nu răul.
Nu avem parte de curăţia sfinţilor, tot facem însă ceva care ne scoate din rândurile ticăloşilor. Există cred - între Ies salauds pe de o parte şi cei din celula treizeci şi patru (şi alţi impostori ai binelui) pe de alta - o deosebire.
E aici, la treizeci şi patru, altceva, altceva decît zăduful unde se frămîntă
fricoşii, turnătorii, învinşii. (Şi care mai întodeauna se autocompătimesc şi smiorcăie: miorlăiţii înfrîngerii şi trădării. Şi fuduli nevoie mare de cedarea lor: nu numai prostului nu-i sade bine dacă lîu-i fudul, nici mişelului.) E ceva dealtfel uşor de recunoscut, ca un tonic, ca o culoare intensă. Nobleţea şi cavalerismul nu sunt simple nostalgii, sunt din cu totul alt domeniu (ca şi creştinismul, pe care-1
reflectă): al secretelor sau reţetelor de fericire.
- O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blînd, bun, drept, iară de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d.
Din relatările Evangheliilor - fără excepţie - ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.
Mai întîi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care - pînă
la dirimanta probă contrară — are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie
— putinţa de a şti că semenul lor e tot atît de întinat ca şi ei.
Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (iară ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţîrîita. Pe cînd Domnul: „Nici eu nu te osîndesc. Mergi şi nu mai păcătui." Nici eu nu te osîndesc...
E oricînd gata să vină în ajutor, atîta aşteaptă. îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gîrbovă, îi milostiveşte tară ca ei să fi cerut ceva. Ştie să-şi gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decît altora pe 103
care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie ! mare
îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul Ol şi calificativul mare!) E mereu - şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct - atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă ori o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-1 voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă
departe fiind... ). Iar ori de cîte ori dă, dă, din belşug, mai mult decît s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decît aceste cuvinte de la loan 3, 34:
„Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură"?) Gospodăreasca, nu, cuvîntul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vînzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea — boiereşte - peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest de nobil, nobilul fiind oricînd în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi -
dar purtările lui, ca tot ce-i pămîntesc, nu-s decît stîngace imitaţie a virtuţilor mărininoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)
încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.
Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască drept ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpînului. Din acest punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Quijote, de vreme ce şi cavaleml din La Mancha le spune celor dm circiumă că sunt castelani Iară s-o ştie şi le cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sunt.
Prinţul Mîşchin, cînd fapta lui Ganca nu se deosebeşte de a unui mojic şi a unui cămătar, cum reacţionează? îi e milă şi înşine de cel care şi-a uitat (în mînie şi-n setea de bani) titlul de copil al lui Dumnezeu.
- Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „senioriale" însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).
Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.
104
Ce înseamnă credinţa? încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decît semnale negative.
Cuvintele lui Tolstoi (în Arma Karenina, scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie): „D-aia suntem nobili, ca să avem încredere."
BUGH1 MAMBO RAG
