Experienţa maurrasistă a preluării tradiţiei religioase pentru integrarea în comunitatea socială a durat cît a durat şi nu m-a învrednicit decît de o foarte relativă cunoaştere a elementelor ebraice (apucasem totuşi să citesc Vechiul Testament în original, cu dicţionarul şi textul românesc alături) şi convingerea că a stărui e inutil. La care se adăoga o respectuoasă senzaţie de rămas bun definitiv în raport cu sinagoga.

Am încercat, de bună credinţă, cu bună credinţă. Pentru Manole a fost mai ales o experienţă, să-i spun, psiho-socială, pentru mine o trudă mai din inimă, mai febrilă. Am încercat.

123

Gherla, octombrie 1962

Profesoara mea dintîi, o guvernantă, reprezenta prin însăşi obîrşia, dar şi prin căsătoria ei, un rezumat anticipativ al ideii europene. După tată, germană; după mamă, franceză; unchiul ei matern, Auguste Molinier, fusese un intelectual universitar şi publicase o ediţie a lui Pascal. Mai exista o bunică elveţiană şi un ascendent nordic. Doamna de Branszky era văduva unui nobil ungur, mare beţiv şi mare secătură, născut din mamă poloneză, fiică de dvorean rus. Nu ţin minte

cum de se pripăşise profesoara mea pe la noi, dar una ştiu: că am avut norocul incomparabil de a primi noţiunile culturii de la o femeie extraordinară: o inteligenţă strălucită, cunoştinţe imense, şi un caracter admirabil.

îi ura pe Francezi şi-i admira pe Nemţi. îi dispreţuia pe catolici şi-i tolera pe reformaţi. Catedrala Sf. Iosif, unde o atrăgeau concertele, i se părea un muzeu cu lucrări convenţionale; în templele protestante intra fără repulsie, dar şi tară

plăcere. Măcar nu erau deschise tot timpul (spre deosebire de bisericile catolice, nesăţioase; unde, ce-i drept, găseai oricînd un refugiu în caz de ploaie).

Adevărata ei religie era alta, pe care - deşi mare lucru nu puteam înţelege la început - mi-a mărturisit-o curînd: era credinţa generalului Ludendorff şi a soţiei sale, der Norddeutschegktuben®.

Doamna de Branszky nu vorbea urît de Iisus Hristos - mai moderat decît Nietzsche -, cel puţin aşa cum îl concepeau luteranii şi calviniştii, căci idolul catolic sculptat şi înflorat şi cultul Fecioarei o scoteau din sărite; entuziasmul i se aprindea numai cînd îmi povestea despre zeităţile Walhallei, îmi amănunţea cîntecul Nibelungilor sau îmi citea din textul dramelor lirice ale lui Wagner. îl lăuda mereu pe Etzel, adică pe Attila şi îmi vine a crede că în taină o adora pe walkyra Brunhilda.

Doamna de Branszky, ca şi Manole mai tîrziu, era o aprigă monarhistă şi în măsura în care voia să ţină seama de originea ei franceză, şi să se ocupe de istoria Franţei, mi-a inoculat un profund respect pentru ideea de legitimitate; mi-a dat să

citesc toată literatura franceză regalistă şi a făcut din mine - pe la unsprezece ani

- un partizan înfocat al contelui de Chambord (mort în 1883) şi al casei de Bombon. Ei i-am datorat faptul de a fi privit chioriş (sau cel puţin cu mirare) - ori de cîte ori citeam în parc sau la hotel ziarul „l'Action Francaise", organul mişcării monarhiste - de către unii din Francezii printre care mi-am petrecut cîte o lună pe an cînd mă duceam cu părinţii la Royat, să facă tata băi de acid carbonic.

(Acolo, la Royat, am văzut un lucru pe care nu l-am uitat şi l-am povestit şi în închisoare: pe Vintilă Brătianu urcîndu-se în tramvai numai in clasa doua dacă

se ducea în oraşul învecinat, Clermont-Ferrand.)

124

De Ludendorff şi de Norddeiitscheglauben dau şi la Gherla, în persoana colonelului Traugott Broser, braşovean, fost ofiţer al armatei austro-ungare, în rîndurile căreia a luptat în primul război mondial pe frontul italian. Broser, un om cît un munte şi foarte retras, se apropie de mine pentru ca are prilejul să

vorbească nemţeşte, apoi pentru că îi devin simpatic. îmi atrage sever atenţia asupra marelui risc pe care mi-1 luasem trecînd de la iudaism la creştinism: acela de a rămîne în gol între două spiritualităţi.

Şi el îmi expune crezul lui Ludendorff, constatînd cu destulă surprindere că-1 ştiu. Despre Ludendorff- adevăratul conducător al armatei germane între 1914 şi 1918 (pe Hindenbug - die grosse Nuli- Broser nu-1 poate suferi) - aflu trăsături măreţe: felul cum a cucerit oraşul Lettich (Liege adică) numai printr-un act de îndrăzneală şi prestanţă; curajul suprem de care a dat dovadă cînd cu putschul de la Munchen în 1923, traversînd - în uniformă de general, cu sabia într-o mînă şi revolverul într-alta - podul, mergînd ţintă spre forţele masate de cealaltă parte şi care l-ar fi putut ciurui de gloanţe dintr-o rafală - şi care n-o fac,

numai pentru că sunt sub influenţa prestigiului său şi a nepăsării sale faţă de moarte. Dar mai ales ceva din care-mi propun să-mi fac şi eu o regulă. La şcoala militară, Ludendorff şi un coleg al lui, dintr-o familie princiară domnitoare, sunt persecutaţi de un Moş Teacă, de majur imbecil şi rău. Prinţului i-ar fi fost uşor, rostind o singură vorbă, să obţină fie mutarea sa şi a lui Ludendorff, fie transferarea dobitocului în alt escadron. Ceea ce voieşte să şi facă. L-a oprit însă

Ludendorff: dacă vrem să fim ofiţeri şi să comandăm trebuie să învăţăm a răbda şi prostia absurdă, meticuloasă. N-au cerut mutarea şi au îndurat pînă la capăt.

De la Broser aflu lucruri deosebite şi-n legătură cu Wilhelm al II-lea, atît de hulit, căruia Francezii i-au făcut o reputaţie infamă.

A fost un om vorbăreţ şi de-o inteligenţă destul de mărginită, dar plin de intenţii bune. Dovezi: a) purtarea lui în timpul afacerii Dreyfus cînd, împotriva uzanţelor diplomatice şi a tradiţiei, dă prin Conrad de Hohenlohe declaraţia care specifică în mod solemn: învinuitul n-a fost niciodată folosit de serviciul german de informaţii; cînd îi cere ambasadorului german de la Paris, contelui Miinster, să nu şovăie din motive de prudenţă ori consideraţii naţionale a veni în ajutorul unui camarad ofiţer în vederea restabilirii adevărului şi apărării onoarei unui nevinovat.

Normal era ca după declaraţia făcută de împăratul german să înceteze orice fel de urmărire. Neluarea ei în seamă, afront fără precedent, constituia un casus belii; Wilhelm, pacifist, a închis ochii;

125

b) splendida lui afirmaţie: ca şef de stat nu răspund numai în faţa parlamentului ci şi în faţa lui Dumnezeu;

c) rescriptul prin care a pus capăt bătăii în armată, unic în lume şi-n istorie, cel mai democratic pentru că dădea fiecăruia posibilitatea de a se purta ca un aristocrat, şi perfect eficient deoarece prevedea că începînd de la data publicării rescriptului orice grad inferior are dreptul să pălmuiască - pe loc şi deîndată - pe superiorul care-1 loveşte;

d) simţul lui european, vădit mai ales cu prilejul revoltei boxerilor: trupele europene coalizate au fost puse sub comanda unui german, generalul Waldersee.

(Din broşura lui despre Wilhelm, se vede că a ştiut şi Rathenau ceva.)

- Sf. Grigore din Nazianz: „Cuvîntul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru ca eu să fiu tot atît de mult Dumnezeu pe cît a fost el om."

- Iarăşi şi iarăşi: creştinismul nu înseamnă prostie.

Iată că şi Jacques Maritain îi spunea lui Jean Cocteau: trebuie să avem mintea aspră şi inima blinda.

Dragostea implică iertarea, blîndeţea, dar nu orbirea şi nu prostia: identificîndu-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea faţă de prostie e tot una cu a da mină liberă canaliilor.

Mai există încă o prejudecată foarte răspîndită, pe care a desprins-o cardinalul de Retz: suntem ispitiţi a lega indisolubil inteligenţa de răutate şi a da întregului, cu mult respect, numele de machiavelism. Retz: răii nu sunt mereu şi neapărat deştepţi. Răii pot fi şi proşti. Asociaţia de idei: răutate, deci inteligenţă, e o prejudecată.

Gherla, noiembrie 1960

La nimic nu-ţi foloseşte să crezi in iertarea păcatelor dacă nu crezi, cu deplină convingere, că păcatele toate ţi-au fost iertate.

Luther

Seci adde, ut credas et hoc. quod per ipsum peceaia libi donantur'6

Sf. Bernard din Clairvaux

Bănuim, din cauza pielei care a pătruns şi-n celulă, că vremea e a furtună.

126

Nu vorbeşte aproape nimeni.

Cîtorva din jurul lui, preotul catolic Traian Pop, pe şoptite, le dă sfatul de a fi îngăduitori cu ceilalţi şi aspri cu ei înşişi.

Dar adaugă imediat:

- Nici prea aspri cu noi înşine. Diavolul trebuie uneori luat în rîs; să nu i se acorde privilegiul măreţiei tragice. Marii mistici spanioli - Sf. Tereza din Avilla, Sf. Ioan al Crucii - erau îndeobşte veseli. Aceasta provine din putinţa de a fi îndurători şi cu noi; să ştim a ne ierta cum şi Dumnezeu ne iartă. După cum se cuvine a nu ne mînia pentru că ne-am mîniat, la fel nu trebuie să pemianentizăm răul din lipsă de milă faţă de eul nostru.

în celulă, unde e din ce în ce mai întuneric, un reparator de maşini de cusut care e şi acordeonist povesteşte porcării şi amintiri de pe la nunţile unde „s-a produs", iar un glas s-a pornit să fredoneze înfundat un cintec de lume, accentuînd ciudata ameninţare a refrenului:

Şi-aoleo ce ploaie vine de la Cluj! BUGHI MAMBO RAG

...Codobatură e bergeronnette, dar al naibii să fui dacă mai ştiu cum se zice leuştean... M-a înnebunii Fotiade cu păsările, cu zarzavaturile şi cu florile. Nu le mai ştiu. Le ştiu pe sărite. Unele da, altele nu, parcă s-au prăbuşit în goluri de beznă, Ie-a. înghiţit neantul, s-au dezintegrat cum se găuresc ciorapii de nailon.

Şi lotuşi le ştiam pe toate... A, leuşteamil, ia stai... N-am scris nimic, absolut nimic contra regimului. In fiecare scrisoare i-am scris: e bine, e bine, sunt sănătos, cîştig, slavă Domnului, cît îmi trebuie, suntem sănătoşi, nu ducem lipsă

de nimic, e bine... Păi atunci?... El, el mi-a scris, frate-miu. Eu îi spuneam că