Locuitorii din Besancon ştiţi cum se numesc? Dar din Charleville? Şi din Monaco?... Nu pentru că i-am fost ministru, dar să ştiţi că Ferdinand n-a fost mitingul drept care aţi vrut dumneavoastră sâ-1 daţi. A fost un botanist de
KenmSr. un bun poliglot, cunoştea ebraica, era teolog şi numismat... Crr^ tâ la Einsiedeln, da, Fecioara neagră e la mînăstirea din Einsiedeln... bisotins ii cheamă, iar cei din Charleville, carolopolitains; din Mvinico. monegaşti... da, îi plăceau ţigănci le. E în Baudelairc: Horloge! dieu sinistre, efftayant. impassible.
. veţi recunoaşte că n-a fost prostul inventat de dumneavoastră; cu ofiţerii de ordonanţă se purta, generos: iacă, povestea frate/e meu: jiecare primea o ţigară
de foi şi un pol de aur... Ei, văd că nu ştiţi, prihor în engleză e robin, iar pitulicea e wren, dar să te vedem pe dumneata dacă ştii mesteacăn pe franţuzeşte... Şi Măria, cit aţi fost de nedrepţi cu ea. Ii spune Marcellus lui Demetrios...
1966
în L'Otage. Claudel afirmă un lucru deosebit de important, pe care toată
experienţa vieţii şi spectacolul lumii de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial încoace ni-1 confirmă, sfredelitor.
„Să vedem, îi zice Coufontaine lui Turelure, ce va să iasă cînd lumea afecţiunii şi încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenţei."
Se prea poate ca şi în lumea veche mîngiietoarele cuvinte afecţiune şi încredere să fi sfirşit prin a se goli de conţinut, să fi ajuns formale ca atîtea altele.
Dar de văzut am văzut noi ce înseamnă o lume întemeiată numai pe concurenţă, lumea căreia urmaşa ei dialectică i-a pus capac venind cu noile ei temeiuri: ura, invidia şi bănuiala.
Marea taină a tuturor nenorocirilor: bănuiala. Otrava, neghina, pîrjolul.
Nu degeaba e pentru Bergson timpul aducător de nebănuite surprize, iar evoluţia e creatoare.
105
Dovadă: cine s-a gîndit în primii ani ai veacului că acestea vor fi problemele noastre de căpetenie: frica, bănuiala generalizată, şmecheria atotputernică? Fată că totuşi sunt. Pentru noi, futilităţile - cum numeşte Camus problema pusă de Copernic şi Galiteu, heliocentrismul ori geocentrismul - sunt gravele şi naivele preocupări de la începutul secolului XX: progresul, răspîndirea democraţiei libere, ştiinţa binefăcătoare.
Avem, noi, alte griji.
Şi printre ele chinuitoarea problemă a bănuielii prefăcută în boală
endemică.
(Duhamel se întreba prin 1928 de ce durează atît de mult o masă la un restaurant din Moscova; şi se mira aflînd motivul: efectuarea operaţiilor de înregistrare şi control contabil pentru fiecare fel de mîncare. In cea mai apreciabilă măsură aceasta e şi cauza încetinelii şi scumpetei în sistemul economic socialist.)
Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte.
Neîncrederea e ucigătoare ca şi pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel [asupra]
căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele sau în persoană — printr-un act creator secund - datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel).
Dînd nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeeşti, omul le rînduieşte în cuprinsul creaţiei: purtînd aproapelui dragoste şi acordîndu-i încredere, face din el o Persoană, altceva decît un individ.
Iată pentru ce bănuiala este atît de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în - în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă
ce poate fi - în şmecher.
Corolar: cînd însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntîrziata, neşovăitoarea luare de măsuri - stîrpirea. BUGHI MAMBO RAG
...Era pasionala, ce-i drept e drept. Dar şi cit era de frumoasă şi de măreaţă... şi cit ii datorează România Mare nu mai ştie nimeni... Da, Stere şi Marghiloman-^rau oameni subţiri şi inteligenţi, dar să ştii că adevăraţii eroi au
fost dincolo,, au fost mămăligarii şi idealiştii conduşi de nătingul
dumneavoastră de Fcrdinand şi de stricata dumneavoastră de Măria... Stilului lui Rimbaud ştii cum ii zice? dar al
106
lui Giraudoux? Campania franceză în Italia contra Austriecilor, în 1859?
Prin armistiţiul de la Vil/afranca şi pacea de la Ziirich... Da, bouleau, asta era uşor, arţarul însă cum e?... O clipă n-a pierdut curajul, nădejdea... tot timpul, şi apoi la Paris la tratativele de pace - cine, de nu ea?...
- Texte biblice referitoare la teza: creştinismul este o religie a curajului:
- de nenumărate ori îndemnul christic: îndrăzneşte fiule, îndrăzneşte fiică
(Mat. 9, 2, 9, 22; Marcu 10, 49; Luca 8, 48), îndrăzniţi (Maieu 6, 50; Ioan 16, 33);
- încurajările Nu te Teme (Marcu 5, 36; Luca I, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu vă temeţi (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu vă înspăimîntaţi (Marcu 16, 6);
- pe lista celor sortiţi iezerului de foc, cine figurează primii? „Fricoşii (Apoc. 21, 8); şi certarea: Pentru ce sunteţi fricoşi?" (Marcu 4, 40) ;
- şi mai ales dezvăluirea marelui secret: „împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă, şi cei ce se silesc pun mîna pe ea" (Mat. 11, 12) ; (în alte versiuni: se ia cu năvală şi năvălitorii pun mîna pe ea. Biblia engleză veche vorbeşte de violenţă şi oameni violenţi, cea nouă afirmă că e siluită şi luată cu forţa. La forţă se referă şi Francezii. Germanii dau echivalentul Gewalt, dar în continuare întrebuinţează un verb compus mai expresiv: reisen es
weg.)
Creştinul este cel căruia Dumnezeu nu i-a dat duhul temerii (2 Tim. 1, 7) şi poate duce războiul nevăzut (Nicodim Aghioritul); e bun ostaş al lui Hristos lisus (II 77/??. 2, 3) încins cu adevărul, îmbrăcat cu platoşa dreptăţii, coiful mîntuirii, sabia Duhului.
O religie mărturisită prin curajul fizic al martirilor (Filip. 1, 28-30: Fără să
