- Diviziunea muncii.

Occidentalii (Beckett, Ionescu, Cioran...) sunt nenorociţi pentru noi; iar noi

- noi care ştim ce poate fi un petic de cer, o felie de pîine, un pat propriu, un cui, un creion — suntem fericiţi pentru ei.

Aprilie 1960

Din camera 18 suntem scoşi după o lună şi risipiţi prin alte celule. Am norocul să fiu luat odată cu naşul meu şi dus la 24, unde primul om de care dăm e călugărul care m-a creştinat şi care fusese scos două zile după botez.

în noua celulă atmosfera de exaltare şi de interes aprins pentru schimbul de idei nu mai există ca în cealaltă. S-a culcat soarele şi a răsărit luna. După a duhului şi a focului, urmează o perioadă a deprinderii traiului cotidian. Brusca deosebire de nivel spiritual şi energetic mă pune serios la încercare şi-mi dă de înţeles că lucrul greu nu este să răspunzi unei situaţii aprige, fie ea chinuitoare, ci să deprinzi a rezista frecuşului zilnic al banalităţii. Şi Mauriac, citîndu-1 pe Charles Du Bos: a şti să crezi şi fără acompaniamentul muncii neîntrerupte. Da, aşa e: deodată muzica nu se mai aude, ca şi cum ai fi trecut de colţul străzii. Aici să te văd băiete! La anchetă era o luptă, un vîrtej absorbant şi-mbătător în felul lui, dar acum în cenuşiul plictisitor al programului (fie al programului 139

cu totul excepţional din puşcărie care, oricît de altul decit cel din afară, tot un train-train de vie" este - şi cît de calculat de gol este: Insul, Timpul şi Ceilalţi) ce rămîne? Ce ai mai propriu, ce eşti: vlaga, osînza, materia cenuşie, hormonii -

TU!

Am din fericire drept sprijin pe naşul meu şi pe cuviosul Mina. Viaţa de mînăstire (şi poartă rasa de cînd era flăcăiandru) 1-a pregătit de minune pe călugăr pentru închisoare şi 1 -a învăţat ceea ce este esenţial pentru a răbda: să

ştii să taci, să nu te mire şi să nu te necăjească nimic, să fii surd, să fii hotărît a îndura totul fără a cricni (fără a cîrti zic monahii), cu o egalitate oarbă şi încăpăţînată avînd drept ideal nepăsarea de nu chiar nesimţirea. Iar dintre acestea cele mai mari sunt: tăcerea şi nepăsarea. Textiu biblic (Iacov 3, 2) - în care se afirmă că cine-şi poate înfrina gura îşi poate înfrîna trupul întreg şi toată fiinţa -

are un caracter ştiinţific şi experimental întru nimic inferior al unuia de, să zicem, Claude Bemard.

Naşul, aici, se arată din ce în ce mai „spiritualist" ceea ce în limbajul intelectual al camerei desemnează un amestec de spiritism, parapsihologie şi credinţă în metempsihoză. Spiritismul nu-mi spune nimic. Mihai Avramescu şi Pavel Sim. mi-au dat să-1 citesc pe Guenon care a făcut ţăndări din spiritism -, dar e, la mine, şi o reacţie repulsivă personală; cît priveşte însă parapsihologia, la locul ei de îndreptăţită disciplină psihică bazată pe observaţii, nu poate fi contestată. După ce s-a rîs atîta de ei, biocurenţii doctorului Giurgea de la Militari sînt acum în domeniul public Al ştiinţei.

Dar pînă şi spiritismul (răspîndit pe unde n-ai crede: căpitanul de jandarmi

M.D. are un prieten care a fost regele Ludovic-Filip şi cunoaşte o doamnă care e reîncarnarea reginei Elisabeta a Angliei) în atmosfera seacă şi cumplită a celulei, întrucît e altceva decît odiosul concret, bob număratele obiecte utilitare (prici, tinetă, balie, ciubăr, masă, cănită, gamelă, gata) şi lumina brutală a becului, ni se impune ca îmbietor. în orice caz evocă încăperi cu mobile de prisos ori cu lampa stinsă, ceea ce nu-i lucni de lepădat. în celulă orice taină dispare : puţinătatea lucrurilor, cunoaşterea aprofundată a obiceiurilor şi caracterului oamenilor din jur, invarianta absolută a curgerii timpului. Şi rezultă că printre altele - dar nu departe de apă, somn, closet, vitamine, mişcare - avem neapărat nevoie şi de penumbre, de niţel mister. Orice formă de spiritologie apare binevenită şi purificatoare. Aşa încît ascult fără a mă supăra multe relatări despre spirite albe, spirite albastre şi spirite roşii, despre Ketfy King şi Sir William Crookes (Ketty 1-a păcălit pe Sir William: acasă la el îi apărea, cînd însă ilustrul fizician a vrut să

repete experienţa la sediul Academiei Regale, n-a mai venit; de ce? a întrebat-o apoi şi a primit

140

răspunsul: ca să te fac de rîs, 'drăguţule; şmecheroasă nevoie mare) şi mă

familiarizez cu Alain Kardec, Leon Denis, Raoul Montendon, Gabriel Delanne şi Sil Russel Wallace. Şiruri de umbre firave se strecoară sfios în celula douăzeci şi patru, conştiente parcă de inconsistenţa lor, dar pline de bunăvoinţă, sărmanele (chiar şi lui Ketty King — în rochia ei bufantă din secolul XVII, - nu-i mai arde de pozne, din milă pentru noi), şi îndulcesc întrucîtva arşiţa materiei cu stropi de iluzie.

(în această a doua celulă de închisoare se petrece, îmi pare, ceva asemănător cu ceea ce trebuie să se fi întîmplat pe drumul către Emaus. Mîntuitorul nu mai e printre ai Săi, mirele a plecat. Dar se cuvine să începi, tu, om, a secreta fidelitate şi un nou fel de fericire, mai în surdină, şi să desprinzi realitatea prezenţei Mîngîietorului în locul cel mai neaşteptat, mai arid; în tine. Trebuie să dai tu însuţi mai mult, nu mai eşti simplu spectator, nuntaş, ci participant cu drepturi egale, asociat, făuritor de fericire pe cont propriu. Trebuie să dovedeşti un lucru foarte greu, că nu numai începutul - nunta - e curat, ci şi că traiul cotidian poate fi menţinut la un grad acceptabil de relativă nobleţe şi demnitate. La fel ca începutul nu e: şi ne doare. Dar tocmai asta e diferenţa dintre copilărie şi maturitate: durerea recunoscută şi răbdată, acceptarea inevitabilei diferenţe de nivel dintre puritatea nunţii şi a sărbătorii şi impuritatea zilelor de rînd şi anilor pe şart.)

Jilava, martie 1960

Greşeala lui Nietzsche, proclamă Al. Pal. în zgomotul asurzitor al camerei optsprezece (Cine se-nscrie la tun? unde ai pus iar căniţa dom'le? Prapură pe franţuzeşte e oriflamme, abassourdi pe englezeşte e flabber-gasted. Băgaţi de seamă cine mergeţi la tun nu mai e decît foarte puţină apă! Pipetă pe franţuzeşte nu mai ştiu, prinţule, dumneata-ţi mai aduci aminte cum e pipetă pe franţuzeşte?), este că a dispreţuit cele mai virile sentimente şi printre ele pe cel mai îndeosebi viril, de care dau atît de frecvent dovadă eroii homerici sau eroii medievali: mila. Lacrimile sunt şi ele apanajul războinicilor în Iliada.

(Mila, aveam să citesc după eliberare, în opera lui Eugen Ionescu, mila nu

este sentimentală, domnilor nitzscheeni, ci umană şi bărbătească. A1. Pal.

vorbise mai înainte ca vreunul din noi să fi citit acele cuvinte ale lui Eugen Ionescu.)

141

1934

Manole despre nebunie: cel mai pertinent lucm în privinţa nebunilor 1-a spus Salom Alehem: nebunul nu sparge numai geamurile altuia.

Putem aşadar şti oricînd şi oriunde dacă nebunul e nebun adevărat ori prefăcut. Dacă sparge numai geamurile altuia înseamnă că nu e sincer, iar dacă le sparge pe ale lui ori pe ale altora şi pe ale lui nu încape îndoială că e nebun autentic.

Nebuni autentici: 1948, Radu Cioculescu: nu dă la Securitate numele -

neştiute de această instituţie - celor (mă număr printre ei) care l-au ajutat la redactarea şi transmiterea în străinătate a unor memorii. 1950, A. L. Zissu: refuză

semnarea apelului pentru pace de la Stockholm; le spune celor veniţi cu pantahuza că el e pentru război, îi beşteleşte, îi alungă - şi nenorociţii, îngroziţi, o iau la fugă dîndu-şi seama că fiind trei vor fi siliţi să-1 denunţe.

Cernica, 1965

Părintele stareţ Roman: vina cea mare a fariseului nu este atît mîndria cît e convingerea că-şi ajunge sieşi, că se poate îndreptăţi de unul singur, că nu are nevoie de Dumnezeu.

Iar despre timp: creştinul e cel care nu trăieşte nici în trecut, nici în viitor, ci numai în prezent. Trecutul nu-1 apasă, viitorul nu-1 îngrijorează.

(Nu cumva pentru creştin e mai ales valabil versul lui Mallanne, unul din cele mai frumoase ale limbii franceze: Le vierge, le vivace el le bel aitjowd'lua'*"?)

Septembrie 1940

Citesc cu stranii simţăminte de satisfacţie (numai Casandra a ştiut cît e de dureros să vezi că ai avut dreptate), lipite pe ziduri şi stîlpi, manifestele mişcării legionare împotriva lui Carol al II-lea. E un drept la critică pe care autorii manifestelor şi l-au cîştigat prin suferinţă. Dar, peste cîteva zile, anumite declaraţii şi articole duhnesc a răzbunare şi prea multă pricepere în arta folosirii părţii de unde bate vîntul. Copleşitor titlu al unui scurt articol de Iorga: Să nu fim mojici.

142

Jilava, camera O, decembrie 1963

Profesorul Vasile Barbu, fost şef al organizaţiei legionare de Vlaşca: îţi spun adevărul, îţi vorbesc ca unui camarad. Căpitanul, s-o ştii, era mai presus de orice credincios. Dacă trăia, legiunea nu ar fi ajuns ceea ce a devenit: o a cincea coloană germană. Creştină şi romanească era legiunea pentru întemeietorii şi fruntaşii ei, omorîţi toţi cu juvăţul de Carol al II-lea. Idealul lui Codreanu a fost Icoana şi după ea ar fi întocmit rînduiala ţării, nu după programul de la Niirenberg. Dar dacă au rămas în viaţă numai un pumn de executanţi şi-n jurul lor nişte zurbagii...

- Spiritului european dr. Al.-G. îi reproşează ataşamentul feroce, animalic, pentru viaţă. Europeanul e aproape incapabil de sinucidere: dovadă de^ laşitate.

Asiaticul e mai detaşat, nu atît de jalnic înrobit de existenţă. în creştinism (nu contestă) precumpăneşte cultul vieţii veşnice, dar la european, la omul1 alb, vede altceva: o frică josnică, o cramponare cu orice preţ, cu preţul oricărei ticăloşii, oricărei crime, de verbul a trăi. Cramponarea asta la viaţă, de cîine estropiat, de orb paralitic, de canceros înnebunit de suferinţe şi care tot mai suge vitamine, de trădător care pentru a scăpa de moarte şi-a vîndut neamul întreg şi tovarăşii toţi, o exprimă cel mai bine pronumele neutru nereflexiv, de lipsă în româneşte: on veni

vivre sau în nemţeşte: man will leben. Formula cea mai deprimantă: es will leben, aplicată omului.

Iulie, 1952

Tata e la fabrica de sticlărie de la Pădurea Neagră, tocmai în Bihor, împlinind unsprezece luni într-o aceeaşi întreprindere (aproape de necrezut), eu mă aleg cu un concediu de douăsprezece zile lucrătoare. Merg să le petrec la Timişul de Sus, unde maicile augustiniene mai au şi acum o pensiune (Manole: i-a apucat pe toţi ovreii mare dragoste de mînăstiri şi de catolicism).

Clădirea dinspre şosea a instituţiei lor fiind ticsită, sunt cazat într-o anexă

lîngă bisericuţă, unde locuieşte permanent văduva ministrului C, care a jucat un rol însemnat în crearea localităţii Timiş.

Deîndată după sosire, cer voie să-i'prezint respectele mele Doamnei C; mă

primeşte cu bucurie şi-şi aduce bine aminte de tata.

După cîteva zile mă îmbolnăvesc destul de rău; vecina mea îmi aduce pline prăjită şi ceai. Poartă - ca şi Alexandrina Cantacuzino şi 143