vă înfricoşaţi întru nimic... căci vouă vi s-a dămit... nu numai să credeţi întru El, ci să pătimiţi întru El, ducînd aceeaşi luptă...) Ce zice Pavel? Nu mă voi temei (Evr. 13, 6) Dar loan? In iubire nu este frică
ci iubirea adevărată alungă frica. (Epist. l. 4, 18)
- Dreptul constituţional a fost din facultate materia mea preferată. Nesăţios şi doritor de a merge de-a dreptul la esenţe, m-am întrebat care e taina finală a disciplinei îndrăgite de la început. (M-au ajutat mult să mă îndrăgostesc: Manole, a cărui teorie era că dacă nu putem trăi în camera lorzilor şi printre capete încoronate şi oamenii mari ai istoriei, măcar să ne apropiem de ei prin dreptul constituţional; şi I. V. Gruia, profesorul meu de drept public din anul întîi, căruia aveam sa-i răspund şi să-1 răsplătesc în 1945 cu o atît de urîtă purtare.) 107
Orice ştiinţă are taina ei de bază, ce poate fi surprinsă în momente de criză.
A dreptului constituţional, abia după anii de închisoare şi după botez ajung să
înţeleg că e curajul fizic în faţa morţii.
Dreptul constituţional - oricît de savante ar fi celelalte definiţii -cred că e ştiinţa garantării libertăţii. (Definiţie arbitrară? Arbitrare sunt şi axiomele.) Şi libertatea nu o poate garanta pînă la urmă nici o lege, nici o constituţie, nici o curte de justiţie, nici un procedeu juridic. Curtea de justiţie constituţională de la Karlsruhe, închipuită de spiritul juridic german (altul decît al lui Ihering pentru care dreptul nu era numai ştiinţa înaltă ci şi putere vie), s-a dovedit în 1932 o amăgire. Procedura mexicană de (impara, care a sedus pe atîţi jurişti, e şi ea o tencuială. (Ce dovadă mai bună decît ca aparţine unei ţări în care s-a dat următorul decret prezidenţial: Art. 1 -Nimeni nu poate fi general dacă n-a fost în prealabil soldat cel puţin un an. Art. 2 - Ministrul nostru secretar de stat la Război este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a prezentului decret.) Dar înalta Curte franceză de Casaţie a putut ea împiedica lovitura de stat de la 2 Decembrie 1851?
Şi lucrurile nu se pot petrece altfel cu orice constituţie, procedură sau curte de justiţie. Nu se poate, fiindcă există experienţa Michelson-Morley.
Experienţa fizicienilor Michelson şi Morley a dovedit în chip hotărit că
dinlăuntrul unui sistem închis nu se pot face observaţii asupra mişcărilor absolute ale acelui sistem deoarece observatorul, aflîndu-se şi el în interiorul sistemului, e prins, deci antrenat, în mişcarea absolută a acestuia. Aşadar, nu poate „ieşi" dintr-însul ca să-1 observe „din afară" şi să emită constatări obiective cu valoare ne-relativă.
în domeniul dreptului public Lucrurile se petrec aidoma. Fiecare ordine politică îşi are un „an zero"" al ei; de la care începe şi respectivul sistem legal. O
instanţă judecătorească făurită în cadail unei orinduiri politice nu are putinţa de a
„ieşi" din sistemul juridic creat de ordinea politică şi de a se suprapune acesteia pentru a o sancţiona cu autoritatea ei de simplă creatură. Controlul juridic al constituţionalităţii legilor nu poate funcţiona decît de la anul zero pînă la următorul an zero, niciodată n-a ştiut să împiedice ivirea unei noi ere politice: piere odată cu toată seria matematică ajunsă la limita ei. O curte de casaţie şi justiţie ţine de sistemul juridic respectiv, închis ca o galaxie. Ea poate aprecia valabilitatea legilor obişnuite ale orînduirii din punctul de vedere al conformării lor cu principiile regimului, dar îi este tot atît de imposibil să înfrîngă axiomele regimului pe cît îi este observatorului să constate mişcarea absolută a sistemului din care face parte şi care-1 poartă cu el.
Ce rămîne pînă la urmă pentru asigurarea libertăţii? Care e chezaşul sii:ui?
Numai unul: curajul fizic al indivizilor. Şi regina Victoria şi 108
regele Eduard VII - daţi drept pilde de monarhi constituţionali - au încercat să înlăture din funcţia de prim-ministru persoane pe care nu le agreau.
Solidaritatea de nezdruncinat a partidelor politice i-a pus, cu multă politeţă, în poziţie de şah-mat.
Acestea au fost cazuri cînd se cerea numai fermitate. In altele, mai grave, garantul care nu dă greş este doar curajul fizic în faţa morţii. Aceasta e taina finală a dreptului constituţional, spre care m-au dus Manole şi I. V. Gruia, şi mi-a confirmat-o, tîrziu, credinţa creştină.
Marile spirite au aflat adevărul acesta (elementar, se cere însă atenţie) de mult. Spre pildă:
Descartes: Toate greutăţile provin din faptul că-ţi lipseşte curajul.
Henry de Montherlant: Curaj! Ne întoarcem mereu la cuvîntul acesta: curaj!
Saint-Just: împrejurările nu sunt dificile decît pentru cei ce se dau înapoi în faţa mormîntului lor.
Fr. Rauh: Oricare ar fi morala socială, nu trebuie oare să fii curajos?
Cui zice că iubeşte libertatea ar trebui să i se poată aplica vorbele pronunţate de o actriţă franceză din secolul XVIII (Sophie Arnould) în prezenţa căreia un bătrîn general (nu auzea bine) repeta întrebător cuvîntul rostit de ea: cum'? frică?... Actriţa către un valet: adă repede un dicţionar, am folosit un cuvînt de care domnul general n-a auzit.
Cel mai clar e însă Brice Parain, definitiv: Dacă vrem să fim liberi, nu trebuie să ne fie frică de a muri, asta-i tot.
(Corneille o fi fost grandilocvent şi melodramatic, dar drept constituţional ştia.)
- Deviza revoluţiei franceze (rămasă şi a republicii), aşa cum o cunoaşte astăzi lumea (libertate, egalitate, fraternitate) este falsă şi trunchiată. Deviza integrală a revoluţiei era alta - şi deosebirea este ca de la cer la pămînt: libertate, egalitate, fraternitate sau moarte.
Cele două cuvinte escamotate reprezintă deplorabila mutaţie intervenită de la curaj şi un sentiment tragic şi eroic al existenţei la birocratica formulare a unui vag principiu de dragul căruia nimeni nu-i gata să-şi pună pielea la saramură.
Drumul, zice Peguy, e mereu de la mistică la politică.
Libertate, egalitate, fraternitate este o simplă lozincă, iar revoluţia franceză
a fost o catastrofă; libertate, egalitate, fraternitate sau moarte este însă cu totul şi cu torul altceva, un gam-aiulers barthian: e o hotărîre în faţa căreia orice adversar se înclină, admirativ, cu deosebit respect.
- Se poate să fie scepticii mai eleganţi şi mai atrăgători decît ,/anaticii", dar cînd izbucneşte ciuma la Bordeaux, primarul - pe nume Michel Eyquem de Montaigne -pleacă din oraş; la Milano, în 1576, in 109
aceeaşi situaţie şi cam în aceeaşi perioadă, arhiepiscopul, Sf. Carol Boromeu, vine degrabă înapoi din călătorie.
- în anii noştri se rîde - influenţa hotărîtoare e a şmecherilor - de cei ce merg la moarte. A protestat împotriva intelectualilor contaminaţi de şmecheri un Român, Eugen Ionescu. (Folosind prilejul filmului regizat de T. Richardson despre războiul din Crimeea şi inutila şarjă de la Balaclava.) Le răspunsese mai de mult un alt Român, un poet, Ion Barbu, care a înţeles ce e jertfa şi cît de curat poate luci tăişul scos din teacă - le sabre au clair - pentru a sluji dreptatea: Spălări împărtăşite? înnoiţi Arginturile mai botezătoare Şi inima calărilor
— spuzi ţi De dreaptă ziua-aceasta suitoare.
- Experienţa Michelson-Morley mai poate folosi la ceva. La rezolvarea marii probleme: de vreme ce Dumnezeu e dincolo de bine şi rău, înseamnă că nu există nici binele nici răul şi că facerea binelui devine o simplă iluzie, o inutilă
obsesie.
Că Dumnezeu stă dincolo de noţiunile noastre de bine şi rău nu încape îndoială. O spune categoric un atît de mare teolog ca Meister Eckhart, o spune întreaga teologie apofatică. (Dumnezeu nu poate fi definit pe bază de atribute pozitive, ci numai pe cale negativă: nu e bun, nu e rău, nu e mare..., dar mai ales o spune însuşi Mîntuitorul: „Că el face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." Mat. 5, 45; id Luca 6, 35: „Că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi."1) Răspunsul la întrebarea de ce — în aceste condiţii — mai are rost să făptuim binele ni-1 dă tot experienţa Michelson-Morley. Suntem părţi ale unui sistem închis de unde nu putem face observaţii absolute asupra temeiurilor morale ale universului. Nu suntem în situaţie de Dumnezeu, ci în situaţie de om, care de fapt nici nu poate şti nimic. Cine spune că ştie se înşeală, îl vădeşte experienţa Michelson-Morley. Putem şti unele mărunţişuri, unele fleacuri: că suma unghiurilor unui triunghi este egală cu o sută optzeci de grade, că inima are două
atrii şi două ventricule, că, pe scara internaţională, de la gradul şase în sus cutremurele sunt pustiitoare... şi altele la fel. Marile adevăruri absolute însă nu le putem şti din cauza experienţei Michelson-Morley: suntem înlăuntrul sistemului, nu putem nici face constatări absolute, nici avea certitudini. Ce putem avea?
Doar intuiţii, bănuieli, credinţe.
