(Mi-este cu atît mai uşor cu cît am stat în celula 80 la Gherla cu un om cumsecade şi cult, generalul C-tescu-Ţăranu, cel mai neîntrecut sforăitor al tuturor timpurilor şi închisorilor. Zgomotul pe care-1 producea era atît de biruitor, de irezistibil, de cumplit, încît nici nu se punea problema de a fi cu putinţă să dormi în aceeaşi încăpere cu el. Mai ales că nu era un zgomot uniform, continuu, ci o inepuizabilă serie de bubuituri mereu altele, mereu surprinzătoare
- o adevărată gamă inventivă a unui artist al cărui stil s-ar înnoi mereu. Sfîrşeai prin a moţăi după cîteva săptămîni de convieţuire, dar numai pe apucate -
asemenea acelor căpitani de vas meniţi ca nici după ani de zile să nu scape în
întregime de rău de mare. Nici arpacaş nu m-am deprins a mînca decît după mai bine de trei ani de puşcărie.)
A doua zi, spre seară, şofeail mi se adresează cu şi mai multă sfiiciune: vrea totuşi să revină la locul lui dintîi: unde a dormit nu-i convine, trage. Revenim.
Şi-n ziua următoare manevra se repetă.
Pe la două noaptea este adus în celulă un nou lot de oameni, o mulţime, claie peste grămadă, colac peste pupăză, ei mai lipseau. Şi cît de jalnic se uită cu toţii împrejur, vin oare din locuri mai puţin sinistre? îi primim cum nu se aşteptau, cu linişte şi făcînd haz de necaz. Dar unde să-i culci'? Toată lumea se înghesuie spre a crea noi spaţii - imaginare cele mai multe, ca ale geometriei riemaniene. Cîtorva nu le rămîne decît a picoti pe bănci. Pe unul voluminos, exasperat şi prăpădit - a cărui faţă exprimă suferinţa şi oboseala - îl poftesc să
treacă în locul meu. împreună
96
nu am încăpea; şi, oricum, se simte că are neapărată nevoie de două-trei ore de repaus. Petrec restul nopţii pe bancă.
în noaptea următoare adorm frînt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă — albă şi strălucitoare — şi mă simt nespus de fericit.
Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea ghidului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii - înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.
Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decît lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că
durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care - antigravitaţional - mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă — şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atît de puternic încît nu mă recunosc5'.
(De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scîmăvii. De toane. De viclenii. Ruşine.)
Părintele Haralambie mă ascultă cu atenţie, nu surîde, nu tresare. Apoi se pronunţă: nu crede că visele ori arătările sunt suspecte. Dimpotrivă, mă fericeşte.
îmi cere însă multă discreţie şi smerită stăpînire de sine. Şi mai ales - e greu de priceput, zice, totuşi mă roagă să fac un efort - să le iau drept fireşti, drept ceva ne-excepţional, care să nu mă scoată din făgaşul cît se poate de comun al vieţii de obşte. Un gînd bun din partea mamei, aşa ca o salutare: Iar mila Domnului e bogată; cînd trece, se întîmplă ca poala hainei Lui să atingă pe te miri cine.
Facem şi planuri de viitor, părintele - ca orice muribund autentic - fiind sută-n sută convins că are să moară şi tot sută-n sută încredinţat că va trăi.
Dar nu mai trec decît puţine zile şi se produce o hemoragie puternică, îl
doboară. Medicul deţinut, chemat cu stăruinţă, sosit cu greu, dă din cap. Şeful camerei îl înfăşoară pe părintele Haralambie în pătură, iar eu îl duc, împreună cu alt deţinut, pînă la uşa celulei de unde, noi stînd cu faţa la perete şi braţele peste ochi, plantoanele - ridicîndu-1 de pe jos -îl cară la infirmerie.
Am aflat mai firziu că a murit a doua zi.
97
- Peguy, mobilizat în August 1914: s-a dus sâ-şi ia rămas bun de la toţi prietenii şi să se împace cu toţi duşmanii. A colindat Parisul de la un capăt la altul. A cerut scuze tuturor cărora le greşise; n-a uitat o jupîneasă dintr-o casă
amică, părîndu-i-se că odată îi vorbise aspru. A plecat hotărît să moară pentru cauza în care credea, başca Republica universală şi ultimul dintre războaie. Şi grăia serios: a murit în Septembrie chiar, facînd exces de zel, ridicîndu-se în picioare ca să comande mai cu precizie tirul oamenilor săi culcaţi la pămînt. Jos,
domniile locotenent, jos... N-a ascultat. Dar totodată îi ceruse soţiei sale să aibă
grijă a-i cumpăra şi păstra, pe durata războiului, toate numerele ziarelor şi revistelor care-1 interesau.
Nimic nu poate şti despre oameni cine nu are neîncetat prezentă în minte simultaneitatea pluralităţii planurilor contradictorii ale conştiinţei.
BUGHI MAMBO RAG
... Corn are tivi plurale: coarne, cărnuri şi corni... Am aviit norocul să
găsesc la optzeci si trei mai mulţi oameni care cunoşteau bine Cămaşa lui Hristos: am auzit-o povestită pe îndelete şi mai apoi în alte camere... Pa vu ga de che zo ni... îi spune Marcellus lui Demetrios...
Octombrie - noiembrie 1962
Atunci mulţi se vor sminti şi
se vor vinde unii pe alţii şi se roiuri unii pe alţii.
Mat. 24. 10
în camera 44 de la Gherla, cameră de infirmerie, cunosc atmosfera exact opusă celei din tunelul 34 de la Reduit.
Ura clocoteşte, pîra se simte la ea acasă, pizma şi zavistia aici şi-au aşezat jilţurile, dracii dănţuiesc iar Belzebub joacă tontoroiul ca pe moşia lui taică-său, de cine să-i pese. Urzici, cucută, mătrăgună. La urma urmei, scrie Bergson, de ce n-am presupune o viaţă întemeiată nu pe combinaţii ale oxigenului, azotului, hidrogenului şi carbonului, ci pe combinaţii ale cobaltului spre pildă? Şi de ce n-ar fi lumi unde nu bioxidul de carbon ci amoniacul asigură fotosinteza şi rodirea?
98
Antroposofia lui Rudolf Steiner descrie în afara universului nostru armonic un altul, sincopat.
în camera 44 e o lume sincopată, o lume amoniacală. Neîncrederea şi bănuiala au pustiit torul, ca vipiile vînrului de stepă, dogoritor. Nu numai că
oamenii nu-şi mai vorbesc după cuviinţă, nu numai că nu-şi mai vorbesc deloc, dar nici nu-şi mai adresează injurii. Norii apăsători ai electricităţii mîniei se izbesc de norii puhavi ai electricităţii oţâririi. O pîclă grea, uneori tulburată de zvîcnirile harţei spontane.
