(După cum nici de dragul zeloşilor sectanţi nu confund Roma papală cu bîrlogul Curvei roşii şi sinagoga Satanei.) Poate că în şirul lung de minuni prin care Dumnezeu m-a dus la credinţă - căci pentru fiecare (oricît de neînsemnat) drumul e plănuit cu o de necrezut amănunţită grijă - e la locul lui şi chipul acesta de preot

care multora din puriştii de astăzi le pare scandalos. (Cu atît mai mult cu cît, har Domnului, nevoia lor de fanatism şi intransigenţă este amplu satisfăcută de puterile statale laice.)

Ehei, copii dragi, lumea e mai complicată decît credeţi voi.

- Treptele iertării.

Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără

uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără cîine, gură fără dinţi).

Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine.

(Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobîndi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.) 116

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. (Cine ajunge să poată

ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record.)

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decît s-ar zice: înseamnă

neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţînatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-1

poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-1 ierte).

Cînd Francezii spun Dieu a cree 1 'homme ă son image qui le lui a bien rendiP, trăsătura aceasta a făpturii au avut-o desigur în vedere, specifică lui Iuda.

Celui care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa îi plătim cu aceeaşi monedă, închipuindu-ni-L după chipul şi asemănarea noastră: atît de răi şi neiertători încît nu ne vine a crede că Dumnezeu poate ierta cu desăvîrşire orice. Nu! Nu putem gîndi o putere, oricît de atotputernică în domeniul fizic (minunile materiale cele mai fantastice le admitem), în stare să facă lucrul acesta de neconceput: să ierte.

Pe de altă parte, întocmai ca domnul Perrichon (poartă pică celui care 1-a scos din prăpastie, îl adoră pe cel pe care, cică, 1-a scos el din prăpastie), îi iubim foarte puţin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scîrbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea şi mărinimia noastră.

Gherla

Mi se descriu, în aceeaşi zi, două scene care nădăjduiesc să-mi rămînă

întipărite în minte cîte zile voi trăi.

Prima, relatată de doctorul Răileanu: profesorul Paulescu, înainte de a-şi începe cursul, rostea întotdeauna Tatăl nostru.

A doua, evocată de admirabilul învăţător Nicolae Druică: Tatăl lui Vasile Pârvan, învăţător şi el, care supraveghează îndeaproape educaţia fiului său, venea să asiste la prelegerile universitare ale celui care nu-i înşelase aşteptările. Se aşeza pe o bancă din fundul amfiteatrului şi se ridica odată cu studenţii la intrarea profesorului. Apoi se aşeza şi-i făcea semn băiatului că poate lua loc şi el şi începe a preda. Abia atunci şedea Pârvan şi după el toţi cei din aulă. BUGHI MAMBO RAG

...Există o fotografie extraordinară a lui Proust, către şfîrşit: e în picioare, poartă haine negre şi guler scrobit înalt, stă ţeapăn, cu bastonul 117

şi pălăria în mina dreaptă, ca la paradă; pălăria e întoarsă cu fundul spre aparatul fotografic si se vede clar marca de fabricaţie a pălărientlui: o dublă

coroană... La Trebia, în 218, Romanii au pierdut fiindcă au fost siliţi să lupte îngheţaţi de frig după ce traversaseră rîul... Păi să le numărăm din nou, T/ialia si Melpomena două, Euterpe şi Terpsihore patru, ă. Clio cinci, aşa, Urania

şase... ă... Se mai poate cineva îndoi de sens? Autorul, ajuns în pragul terminării operei, e liniştit şi drept răsplată se înnobilează; coroana din pălărie arată că a

priceput: că o oarecare neştiută şi dreaptă forţă 1-a jăcut, în sjîrşil, conte de Illiers... La Trasimene, în 217, s-a aplicat metoda atragerii inamicului la loc

strimt... A, ă... da... Erato, şapte... La Canale, în 216, Romanii au menţinut o

adinei me inutilă, iar Hanibal a folosit vîntul regional, aşezîndu-şi trupele cu spatele la vînt in vreme ce Romanii luptau cu vîntul în faţă şi erau orbiţi de praf şi soare... Şapte, da...

3 Noiembrie 1955

Ana m-a reţinut, după ce şi-au luat rămas bun ceilalţi oaspeţi (în seara aceasta mai puţini). Mi-a vorbit îndelung. Mihai ne-a ascultat, pe gînduri, tăcut.

Ana mi-a arătat că de vreme ce simt dorinţa de a mă boteza nu are rost să aştept.

Plec, aproape tară să fi scos vreun cuvînt; nehotărît, încurcat. E şi foarte tîrziu. Mihai mă petrece pînă la poartă; primesc sfatul de a nu mai spune pseudo-Denis, ci Sfintul Dionisie Areopagitul. Prea multe lecturi catolice franţuzeşti.

La securitate, iulie 1961

Somn întrerupt de coşmaruri. Sunt mai întîi trezit de gardian pentai că am strigat în somn. Apoi, de cîteva ori, pentru că dorm cu faţa la perete ori cu mîinile sub pătură.

întrebări. Aduceri aminte.

Se poate rezista la anchetă? Recunoaşterea totală şi valul de mărturisiri sunt absolut inevitabile?

Groasele volume publicate de ministerul sovietic al justiţiei în 1937-1939.

Procesele „dreptei şi troţchiştilor". îndelung citite, îndelung discutate cu Manole.

Recunosc toţi vechii complotişti ai insurecţiei, toată elita revoluţionară. Există

şi un fel de soluţie de compromis, tenebroasă: Radek. Formulele ceremoniale; uşierul: Tribunalul, vă rog să

118

vă ridicaţi în picioare. Grija aceasta de repetare a formulelor spre a crea o atmosferă de obiectivitate. Şi nici o probă materială, absolut nici una, nimic concret, un document, o armă, ceva... Numai vorbe. Chiar ca în Ham lei: vorbe, vorbe, vorbe... Iar dacă la spovedanie păcătosul poate spune: acestea şi mai rău decît acestea am făcut, la tribunal impresia e de fals. Şi foarte lungile introduceri ale avocaţilor care întîi se apără pe ei înşişi, precizind că apar în numele acuzaţilor numai ca auxiliari «i justiţiei. Nu e o dezbatere, ci un ceremonial, un oratoriu unde fiecare îşi joacă rolul şi-şi cîntă partea în vederea realizării melodice de ansamblu. Troţchi: supra-bandix. Ceilalţi sunt numai bandiţi. Acest

supta e în plus suspect. Iar calificativul viperă lubrico-tioţchistă contrastează cu obiectiva politeţă, cu uşierul, cu deosebitul respect pentru amănuntele nesemnificative: vîrful cozii lupului costumat în bunicuţă.

Londra 1937

Ca să ajung la adresa dată de Nuţi L. a trebuit să rătăcesc printr-un lung şir de cercuri concentrice: străzi aidoma, numai vilişoare, grădiniţe, felinare tip Belisha beacons - bătute de ploaia şi vîntul care de trei zile au luat în stăpînire oraşul.

Pe străzi, spre seară nu văd pe nimeni, numai vînt, ploaie şi felinare, dezolarea îmi pătrunde în oase, astfel îneît modesta cameră în care o găsesc pe Nuţi mi se pare un liman: în vatră luceşte purpuriu un foc electric, lampa de lîngă fotoliu are un abajur verde, pe măsuţă atrag privirea ceştile de ceai.

Contrastul între confortul britanic întemeiat pe elemente simple (căldură, apă, lumină temperată, un elixir: frunzele de ceai, sticluţa de rom) şi tomnatecul peisaj de afară e atît de izbitor îneît nu pot să nu încerc un simţămînt de înduioşare. Nu cumva în esenţa ei viaţa aşa şi este: ca o pădure sălbatică bîntuită

de jivine, plină de hîrtoape şi capcane, scuturată de fulgere şi rafale de ploaie şi, la margine, o singură căsuţă luminată şi caldă, de unde locatarii vor trebui să iasă

cu toţii înainte de implacabilii zori?

Deocamdată în odaie totul e simplu şi vremelnic, dulce şi blînd. Nuţi toarnă