Pe de altă parte, unii exegeţi catolici arată că Sf. Anton nu ajută la regăsirea unor obiecte pierdute, ci la regăsirea credinţei pierdute... Desigur, însă lămurirea exegeţilor răpeşte Sf. Anton ceea ce mi se pare a fi uluitor la el: grija de cei niţel caraghioşi, care-s şi ei chemaţi de Hristos, care şi ei se perpelesc în lumea aceasta, care - după cîte ştim - nu-s excluşi de la praznic.
- Hristos ca gentleman şi cavaler. 128
La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate.
Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai câ iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului.
Şi cum i se adresează Acesta lui luda, pe care-1 ştie doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decît chiar interzicerea folosirii săbiei şi decît vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi. oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpînirii de sine în prezenţa primejdiei - virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice (nu scoateţi sabia) şi fapte milostivnice (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfint. Dar prietene implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea
divinităţii, nu dau impresia de irealitate.
(Ce-i drept e ca un simplu om, ba şi foarte păcătos, regele Ludovic al XV-lea, se urcă pe o culme surprinzătoare cînd, atins de cuţitul lui Damiens, îl indică pe atentator cu vorbele: acesta e domnul care m-a lovit.) Cf. povestea cu nobilul la care vine croitorul cu o creanţă. Nobilul refuză
plata. Şi-apoi, în prezenţa croitorului cu înscrisul în mini, porunceşte feciorului sa poarte două mii de galbeni unuia faţă de care în ajun pierduse pe cuvînt de onoare acea sumă la joc de cărţi. Croitorului, care-şi manifestă nedumerirea, îi explică: datoriile de onoare se achită deoarece nu există dovezi. Drept care, numaidecît, croitorul îşi aruncă înscrisul în focul din cămin.
Aici anecdota ia de obicei sfîrşit, nobilul plătindu-1 pe croitor.
Dar e un sfîrşit imbecil şi duhnind a fals. De bună seamă că nobilul avea să-1 plătească! Asta-i de la sine înţeles. Şi o brută ar fi procedat la fel. Dar nobilul - dacă-i nobil - face altceva, şi asta-i versiunea autentică a poveştii, spune: luaţi loc, domnule, şi vă voi plăti deîndată suma ce vă datorez. Acest luaţi loc domnule e dovada boieriei, nu plata în sine. E o luare la cunoştinţă a posibilităţii omului de a se transfigura. Ne putem oricînd transfigura şi deveni fulgerător de repede vrednici de a fi poftiţi să luăm loc pe scaun la nunta împărătească. (Altfel cum ar putea cina Domnul cu noi şi cum s-ar înţelege cuvintele: Veniţi, binecuvîntaţii Tatălui Meu?)
Numai că nu oricine este în stare să recunoască transfigurarea cînd o întîlneşte. Şmecherii pentru nimic în lume nu o concep; şi nici contabilii sau fariseii. In bio-noosfera lor, pe care o duc mereu cu ei, în cîmpul lor magnetic nu pătrunde ce nu-i conform crezului lor. Piesa lui Franz Werfel, Pm-el printre evrei; durerea cea mai cumplită a mărturisitorului 129
au pricinuit-o rînjetul şi încăpăţînarea iscate pe faţa şi în minţile celor pe care-i conjura să creadă că acum e altul.
- Dintre cărţile Vechiului Testament, cea mai opusă Noului este înfiorătoarea cronică a lui Ezdra, moment desăvîrşit al exclusivismului şi rasismului.
Ce se cuvenea să facă iudeii întorşi acasă din lungă şi grea robie? Să cînte şi să se veselească? Cîtuşi de puţin. După ce ajutorul vecinilor a fost respins de foarte de sus („Nu se cuvine să zidiţi împreună cu noi casa Dumnezeului nostru, ci numai noi singuri vom zidi"), Ezdra le vorbeşte alor săi pe tonul cel mai eugenie, mai rosenbergian ce poate fi. Pentni că israelitenii au luat ca soţii pe fiicele strâinilor şi s-a amestecat sămînţa cea s/întă cu popoarele cele de alt neam, trebuie să se procedeze mai înainte de toate la despărţirea celor aleşi de necurăţia şi spurcăciunea altor popoare ticăloase spre a se curma nelegiuirea, amestecului.
Nici nu le-a dat voie să intre în oraş; pe toţi nenorociţii aceia îi ţine afară în ploaie zile întregi ca să se întocmească listele de israeliteni căsătoriţi cu femei străine.
Şi se porneşte lunga şi migăloasa treabă a întocmirii listelor de către comisiile special numite. E ziua cea mare a triumfului Birocraţiei. Şi după ce birocraţia rasistă - în atmosferă de inventariere şi de lagăr de concentrare — şi-a
încheiat lucrările, femeile străine şi copiii lor sunt alungaţi.
Abia atunci îngăduie activiştii lui Ezdra poporului să intre în oraş, să-şi caute adăpost.
Celor ce înţeleg anevoie cuvintele Sfmtului Pavel - am ieşit de sub blestemul legii şi am intrat sub milă - le-ar fi de folos să citească întîia carte a lui Ezdra. De asemeni celor ce se întreabă de ce se numeşte învăţătura lui Hristos
„buna vestire", celor ce caută obîrşiile rasismului şi celor pe care-i interesează
prototipurile Birocraţiei.
BUGH1 MAMBO RAG
...Nu, s-avem iertare, persoana întîia a imperfectului subjonctivului lui apercevoir e apercevassions... Mă tot omori cu subjonctivele verbale franceze, dar ia să. vedem cum stai la conjugarea verbelor româneşti... A, zici că le ştii, să
vedem, ia spune-mi perfectul simplu al verbelor a coase, a coace şi a cosi...
Aşa... Oherth a fost profesor de liceu la Mediaş, unde rîdea lumea de el, îl arăta cu degetul şi-i spunea omul din lună... Era pul unui medic din Sighişoara şi trecea drept nebun sadea, pînă ce Ilitler 1-a făcut profesor la Viena şi a devenit primul colaborator
130
al lui Wernher von Braun în America... Dar cei patru idoli ai lui Bacon care sunt?... Domnule colonel dumneavoastră vă aduceţi aminte cind a fost bătălia de la Manzikert?... Stai să vedem, de la a coase e cosei... NU! NU.'... capitala Hondurasului britanic e Belise iar a statului Honduras nu-i Tegucigalpa?... Dar de la a cosi? Cum?! tot cosei? ce spui dom 'le?... Voichiţa, a lui Radu cel Frumos, a patra nevastă a lui Ştefan cel Mare, ea a fost, Măria din Mangup a fost a treia, iar Franţiizitele nu-s de Ventura, sunt de Facca... De la Dunăre la Seina, din Caipaţi la Pirinei / ginta nobilă latină şi-adună copiii ei... Ei vezi că nu ştii... Que nous nous enlissassions, que vous vous enlissassiez... Arţar e erable...
Bibilica? Bibilica e pintade... De turt e aia din Ţara Oaşului şi are piuă la 65°...
Pe la 1070 cred...
Jilava, Ia infirmerie (mai 1962)
La cour des miracles'1
în primul pat, pe dreapta, nu mai ştiu cine zăcea. Un om amuţit de suferinţe şi scîrbe.
în al doilea Aurelian Bentoiu, cadaveric, de nerecunoscut şi peste măsură de înalt. Supus de curînd unei operaţii (cancer la prostată), lăsat în părăsire cu pansamente care se împut, e aţîţat de grele dureri, chinuit de sentimentul nedreptăţim, şi se teme. Scăpărător de inteligent, poftind să stea de vorbă, să-şi amintească şi să prezică, e şi mereu gata de harţă.
De harţă, har Domnului, are parte din belşug. Ca în mai toate infirmeriile şi aici oamenii bombăne, sunt acri şi irascibili. (Pe secţii, unde e mult mai greu, stăpînirea de sine şi resemnarea constituie dimpotrivă regula.) In patul din stînga în fond, paralizat de la brîu în jos de pe urma unei operaţii de hemoroizi superficial efectuată la o închisoare lipsită de spital, Radu Lecca. îl urăşte pe Bentoiu; mai tot timpul îl atacă violent şi-1 ocăreşte şi-1 suduie îngrozitor.
Bentoiu îi răspunde rar, şi atunci cu aceleaşi sudălmi şi injurii de ţigan, de surugiu, de pieţar.
Lecca dă altminteri o admirabilă pildă de tărie de caracter: nu îngăduie ajutorul nimănui, în nici un fel. La tinetă se duce singur, tîrîndu-se, buşindu-se şi agăţîndu-se de barele parurilor, ca un maimuţoi asupra căruia se fac cine ştie ce experienţe pavloviene, lorenziene, cu gesturi evocînd acea verigă lipsă dintre primate şi antropoide presupusă de evoluţionişti.
Un al treilea paralizat e ziaristul Al. Al. Leontescu, ţintuit cu desăvîrşire pe saltea. Mai domolit decît ceilalţi doi, e uneori cuprins de 131
furii izvoditoare de blesteme şi de imprecaţii ce nu sunt lăsate în urmă de ale lui Lecca şi Bentoiu.
Paralizatul din fiind pe stingă e tăcut şi cum nu se poate mai cuminte. Nu cere nimic, nu vrea nimic. Indispune însă pe toţi prin refuzul de a încerca să facă
vreo mişcare şi de a respecta elementara igienă a fiinţelor omeneşti. îşi face nevoile în pat tară de a cere un vas, bea şi mănîncă dintr-o strachină în care şi urinează - din cînd în cînd şi-o răstoarnă, plină, în creştetul capului - şi tuturor observaţiilor şi chemărilor le răspunde cu un surîs modest.
