Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte. (Are o formulă tot atît de vastă ca polimerii de bază.) In dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul s;mţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa adăogite celor de mai sus. Nici una din virtuţi nu e absolută

- nici chiar adevărul -, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor) ci şi de savante boroboaţe şi sofisticate erori.

Peste logica de fier a dementului nu se poate, din nefericire, trece pe calea

raţiunii, ci numai prin recunoaşterea adevărului constatat de Chesterton, că

logica pură, nesprijinită şi necompletată de celelalte însuşiri benefice, este o boală primejdioasă, ba chiar funestă.

Erezia falsei smerenii calcă şi peste îndemnul de a cuceri cerurile. Nu ni se cere deloc resemnarea, ci ambiţia, depăşirea. Ni se cere, adică, dragostea concretă care e tot una cu a dori prezenta mirelui, voinţa de a fi alături de El.

Partea Măriei, partea cea bună. Noi nici nu trebuie să

158

urmărim a fi undeva anume - rai, Tabor, Golgotă, Cana - ci numai să fim alături de Hristos care este, El, adevărul, calea şi viaţa.

Erezia falsei smerenii se opune şi textului fundamental din Apoc. 3, 20 unde Mîntuitorul făgăduieşte celui ce ascultă de poruncile Lui că va veni la el şi va cina cu el. Hristos vrea sâ fie împreună cu noi, ne cerc răstignirea trupului ca să

putem ajunge a fi una cu El, iar nu pentru a ne îndepărta iremediabil de El în fundul iadului, în geroasele coridoare aseptice ale demenţei silogistice.

în tot acest deşert (ori labirint?) numai dreapta socotinţă ne poate ajuta, pentru că e simpla.

— Nevoinţa — rusească îndeobşte şi cunoscută ca a iuradivîilor - reprezintă

o formă foarte specială de sfinţenie. Este a celor(a) care se prefac a fi proşti (proaste), imbccili(c), nebuni(c), aiuriţi(ite) spre a stîrni dispreţul şi a provoca jignirile. Cazul călugăriţei Isidora, IsiJora nebuna, folosită de colegele ei numai pentru muncile josnice şi privită ca o descreierată pînă în ziua cînd e dată-n vileag de un mare pustnic, spre ruşinarea celorlalte.

Mortificarea subtilă; este adevărat că e cumplită şi deci foarte meritorie, dar e pe tot atît de primejdioasă şi de echivocă:

a) mai întîi că implică punerea celorlalţi în stare de păcat (îi provoci să fie nedrepţi, reuşita planului tău presupune lipsa lor de compătimire, scontează pe răutatea lor);

b) apoi este pricina de poticnire pentru o mulţime de nevinovaţi care vor confunda credinţa cu ţicneala;

c) în sfîrşit pune nobila înţelepciune sub obrocul smintelii, compromiţînd-o.

Totul se petrece în regiuni extrem de labile, pe nişte nisipuri mişcătoare; se dansează pe vulcan, pe muchie de cuţit de unde căderile se pot produce orieînd.

Fără a mai vorbi de încă o primejdie: aceea ca prefacutul(a) imbecil(ă) şi aiurit(ă) să nu care cumva să ajungă a-şi transforma cu timpul rolul în realitate şi a deveni cu adevărat ceea ce pretinde a fi. Consideraţia aceasta e poate cea mai gravă şi scoate în evidenţă constatarea că o viaţă creştină nu se poate întemeia pe o pretenţie, o mască, o inducere în eroare, o păcăleală. Altfel spus, o făţărnicie. "

- Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit în deosebi minţile ascuţite,

■'■'... 159

cărora nu le vin a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, suveranul rafinament.

- De vreme ce Hristos este cel care a înviat - iar de n-a înviat Hristos la ce

bun suntem creştini? - nu putem năzui spre iad, sălaş al morţii.

Mi-au spus şi mie Al. Pal. şi Anetta că am fost lipsit de smerenie şi de compasiune faţă de un biet bătrîn, că dacă am refuzat să fiu martor al acuzării, să

dau declaraţii, să mă reeduc etc. - ca atîţia alţii, ca atîţia oameni de treabă şi de valoare - a fost numai din orgoliu. Şi poate că le-aş fi dat dreptate dacă nu eram bine edificat cu privire la erezia falsei smerenii.

Şi nu cumva este această smerenie - care e tot una cu intenţia de a statornici netrebnicia omenească, de a interzice omului să iasă dintr-însa şi să se depăşească - nu cumva este ea însăşi o paradoxală trufie, colorată de ridicol ca dezarmanta frază a unui episcop francez: în materie de umilinţă creştină, desfid orice concurenţă? BUGHI MAMBO RAG

Sectantul B.: Dvs. aţi minţit va să zică la anchetă.

Generalul A. V.: Da.

Sectantul B.: Şi ziceţi că sunteţi creştin? Dvs. nu ştiţi că minciuna este interzisă de Dumnezeu?

Generalul A. V.: Ştiu. Dar nu pot aplica principiul jără discriminare. Sunt obligat să spun adevărul, dar nu tot adevărul şi nu oricui.

SectantulB.: Ba da. Tot adevărul şi numai adevărul oricui. Minciuna ne este interzisă.

Generalul A. V. : Chiar dacă nenorocesc pe un altul?

Sectantul B. : Chiar.

Generalul A. V.: Nici ca să scap un om de persecuţii nedrepte?

Sectantul B. : Nici.

Generalul A. V.: Atunci prefer să iau asupră-mi un păcat şi să-1 ispăşesc eu.

Sectantul B.: Asta-i de la diavol.

Generalul A. V.: Să-ţi spun o istorioară. Prietenul meu, inginerul Al. Ştef, avea o femeie de serviciu care era milenistă sau credincioasă sau nu ştiu exact ce, dar în tot cazul şi pentru nimic în lume n-ar fi spus o minciună. O femeie extrem de cinstită. Cînd d-na Ştef. era acasă şi

160

suna la poarta cine\>a şi ea nu voia să primească (o chinuiau migrenele), ruga slujnica să spună că-i plecată. (Uitai să-ţi spui că locuinţa lor era in mijlocul unei grădini mari.) Credincioasa refuza categoric. Se năşteau situaţii neplăcute şi discuţii. Femeia, că nu minte. D-na Ştef. nu voia să o concedieze, deoarece era onestă şi vrednică. In cele din urmă au căzut la o învoială: femeia de serviciu mergea la poartă după ce stăpîna ei ieşea din casă şi se ducea în grădina din spate. Atunci slujnica era de acord să spună: „eoni (a nu e în casă. "

Nedoritul oaspe nejlind atent la prepoziţie înţelegea acasă, ori credea că femeia de serviciu nu-i tare lă gramatică - şi comedia lua sfîrşit. Ei, ia spune, plăcutu-ţi-a?

Gherla, Martie 1962

Dupa-amiază rece, din care se desprinde totuşi o depărtată făgăduinţă de primăvară. Prin interstiţiile scîndurilor ghicim că vremea e a moină. Mă cuprinde nostalgia şi toropeala. Mi-ar plăcea să mă pot cocoloşi ca un copil, ca o mîţă pe

cuptor. Mă vizitează, clare şi apropiate, curtea nemărginită a fabricii din Pantei imon, strada Armenească şi de necrezuta ei linişte, pomul de Crăciun din casa Şeteanu, zîmbetul doamnei Boerescu în rochie de catifea violet, pădurea dintre rîul Tîrgului şi rîul Doamnei la Clucereasa, mişcările grăbite ale d-rei Florescu, imprecaţiile anticatolice ale d-nei de Branszky, strigătele neguţătorilor ambulanţi străbătînd, numeroase şi felurite, cupolele de pace şi tăcere care se înălţau deasupra uliţelor şi străzilor... Şi Anetta care mi se uită drept în ochi, şi Manole vituperînd la Duque împotriva liberalilor şi pentru junimişti...

îl rog pe doctorul Serafim Pîslaru să-mi recite o poezie de-a sa, apoi, vrăjit parcă şi mai mult de nostalgie, mă ghemuiesc - pe cît ne este permis - sub fereastra acoperită de seînduri a celulei - prin interstiţii se zăreşte o fişie vagă de deal - şi, ca un copil care-şi îngînă sieşi poveşti de mult ştiute, îmi repet şi-mi sistematizez teoria celor nouă ceruri pe care o tot frămînt şi care mă tot mîngîie de oarecare timp.

în primele trei ceruri domneşte şi lucrează Dumnezeu Creatorul, Atotfăcătorul şi Atotţiitorul, Marele Anonim al lui Blaga, Marele Ceasornicar al lui Voltaire, Marele Arhitect al francmasonilor. De la cerul al patrulea în sus şi pînă la al şaptelea sălăşluieşte dreptul Judecător, cel care înfricoşează.

Legiuitorul Vechiului Testament, Dumnezeul dreptăţii aspre. începînd din cerul al şaptelea se dezvăluie - celor ce le este dat - neaşteptate secrete finale. Numai că, spre deosebire de ce cred iniţiaţii guenonişti, teosofi, antroposofi, spiritualişti ori oamenii pozitivi cu idei

161