Ludendorff: dacă vrem să fim ofiţeri şi să comandăm trebuie să învăţăm a răbda şi prostia absurdă, meticuloasă. N-au cerut mutarea şi au îndurat pînă la capăt.
De la Broser aflu lucruri deosebite şi-n legătură cu Wilhelm al II-lea, atît de hulit, căruia Francezii i-au făcut o reputaţie infamă.
A fost un om vorbăreţ şi de-o inteligenţă destul de mărginită, dar plin de intenţii bune. Dovezi: a) purtarea lui în timpul afacerii Dreyfus cînd, împotriva uzanţelor diplomatice şi a tradiţiei, dă prin Conrad de Hohenlohe declaraţia care specifică în mod solemn: învinuitul n-a fost niciodată folosit de serviciul german de informaţii; cînd îi cere ambasadorului german de la Paris, contelui Miinster, să nu şovăie din motive de prudenţă ori consideraţii naţionale a veni în ajutorul unui camarad ofiţer în vederea restabilirii adevărului şi apărării onoarei unui nevinovat.
Normal era ca după declaraţia făcută de împăratul german să înceteze orice fel de urmărire. Neluarea ei în seamă, afront fără precedent, constituia un casus belii; Wilhelm, pacifist, a închis ochii;
125
b) splendida lui afirmaţie: ca şef de stat nu răspund numai în faţa parlamentului ci şi în faţa lui Dumnezeu;
c) rescriptul prin care a pus capăt bătăii în armată, unic în lume şi-n istorie, cel mai democratic pentru că dădea fiecăruia posibilitatea de a se purta ca un aristocrat, şi perfect eficient deoarece prevedea că începînd de la data publicării rescriptului orice grad inferior are dreptul să pălmuiască - pe loc şi deîndată - pe superiorul care-1 loveşte;
d) simţul lui european, vădit mai ales cu prilejul revoltei boxerilor: trupele europene coalizate au fost puse sub comanda unui german, generalul Waldersee.
(Din broşura lui despre Wilhelm, se vede că a ştiut şi Rathenau ceva.)
- Sf. Grigore din Nazianz: „Cuvîntul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru ca eu să fiu tot atît de mult Dumnezeu pe cît a fost el om."
- Iarăşi şi iarăşi: creştinismul nu înseamnă prostie.
Iată că şi Jacques Maritain îi spunea lui Jean Cocteau: trebuie să avem mintea aspră şi inima blinda.
Dragostea implică iertarea, blîndeţea, dar nu orbirea şi nu prostia: identificîndu-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea faţă de prostie e tot una cu a da mină liberă canaliilor.
Mai există încă o prejudecată foarte răspîndită, pe care a desprins-o cardinalul de Retz: suntem ispitiţi a lega indisolubil inteligenţa de răutate şi a da întregului, cu mult respect, numele de machiavelism. Retz: răii nu sunt mereu şi neapărat deştepţi. Răii pot fi şi proşti. Asociaţia de idei: răutate, deci inteligenţă, e o prejudecată.
Gherla, noiembrie 1960
La nimic nu-ţi foloseşte să crezi in iertarea păcatelor dacă nu crezi, cu deplină convingere, că păcatele toate ţi-au fost iertate.
Luther
Seci adde, ut credas et hoc. quod per ipsum peceaia libi donantur'6
Sf. Bernard din Clairvaux
Bănuim, din cauza pielei care a pătruns şi-n celulă, că vremea e a furtună.
126
Nu vorbeşte aproape nimeni.
Cîtorva din jurul lui, preotul catolic Traian Pop, pe şoptite, le dă sfatul de a fi îngăduitori cu ceilalţi şi aspri cu ei înşişi.
Dar adaugă imediat:
- Nici prea aspri cu noi înşine. Diavolul trebuie uneori luat în rîs; să nu i se acorde privilegiul măreţiei tragice. Marii mistici spanioli - Sf. Tereza din Avilla, Sf. Ioan al Crucii - erau îndeobşte veseli. Aceasta provine din putinţa de a fi îndurători şi cu noi; să ştim a ne ierta cum şi Dumnezeu ne iartă. După cum se cuvine a nu ne mînia pentru că ne-am mîniat, la fel nu trebuie să pemianentizăm răul din lipsă de milă faţă de eul nostru.
în celulă, unde e din ce în ce mai întuneric, un reparator de maşini de cusut care e şi acordeonist povesteşte porcării şi amintiri de pe la nunţile unde „s-a produs", iar un glas s-a pornit să fredoneze înfundat un cintec de lume, accentuînd ciudata ameninţare a refrenului:
Şi-aoleo ce ploaie vine de la Cluj! BUGHI MAMBO RAG
...Codobatură e bergeronnette, dar al naibii să fui dacă mai ştiu cum se zice leuştean... M-a înnebunii Fotiade cu păsările, cu zarzavaturile şi cu florile. Nu le mai ştiu. Le ştiu pe sărite. Unele da, altele nu, parcă s-au prăbuşit în goluri de beznă, Ie-a. înghiţit neantul, s-au dezintegrat cum se găuresc ciorapii de nailon.
Şi lotuşi le ştiam pe toate... A, leuşteamil, ia stai... N-am scris nimic, absolut nimic contra regimului. In fiecare scrisoare i-am scris: e bine, e bine, sunt sănătos, cîştig, slavă Domnului, cît îmi trebuie, suntem sănătoşi, nu ducem lipsă
de nimic, e bine... Păi atunci?... El, el mi-a scris, frate-miu. Eu îi spuneam că
sunt mulţumit, mulţumit, mulţumit, iar el de colo: las' că ştiţi eu, ce-mi tot împui capul cu prostii, parcă n-am şti noi... Las' că înţeleg eu că e exact pe dos... E la Romani 13, textul e categoric, domnule loaniţiu, că ne convine sau ba, textul e clar, mă întreb cum de-1 poate contesta un creştin... Ai im frate la Atena? Zic: da. Zice: ii scrii? Zic: da. Zice: şi teplîngi de regim, defăimezi ţara? Răspund: nu, ferească Dumnezeu... Uite scrisorile... Tocmai, foarte bine, ce bine că le aveţi, daţi-mi voie să vă arăt, uite: sunt mulţumit, cîştig, e bine, bine... Dar el ce
spune... El, treaba lui, nu ştiu, uitaţi-vă ce spun eu: e bine... Dar el?... Lăsaţi, prea sfinte... Liveche, dragă, liveche, bine că-mi adusei aminte... El treaba lui, nu ştiu, uitaţi-vă ce spun eu: e bine... Dar el ?... ! Nu ştiu, n-am spus eu, el, frate-miu, nu eu, nu în scrisorile mele... Mă, tu-ţi baţi joc de noi, mă podoabă, mă pramatie, mă ticăloşiile, mă grecule, las'că ştim noi.... Ei, dacă ar fi trăit conu Alecu... Tătărăscu nu-i venea nici
127
pînă la talpa piciorului, ce deosebire, o prăpastie... Cînd Ferdinand şi
Măria l-au trimis pe Hiottu la Paris, el singurul a spus că rău fac. Şi a propus să-1 trimită pe Baliff, care îi era simpatic lui Carol... Zic: el, nu eu. 7Ace: ce crezi că nu ştim c-ai vrea să fii şi tu la Atena cu el, că altfel nu ţi-ar fi scris el aşa... Şi mă înşfacă... îi spune Demetrios lui Marcellus...
- Protestanţii care-şi rîd de Sf. Anton din Padova mi se par tare neînţelegători. în Sf. Anton de Padova ei văd un patron al cheilor pierdute şi clbilor rătăciţi. E de bon ton să dai din umeri surîzînd cînd auzi de un sfint care s-a specializat în asemenea fleacuri şi-şi recrutează clientela printre babe surde, uituci, maniaci, diabetici... Chiar şi mulţi dintre credincioşii bisericii romane îl evită, preferind societatea selectă a unui Augustin, unui Toma din Aquino, unui Ieronim... Sf. Francisc din Asiza, cu toate trăsăturile sale contestare şi hippy -
umbla gol, stătea de vorbă cu păsările, trăia din cerşit - e mai bine văzut pentru că
e pitoresc (păsările sunt poetice), dar ce să crezi despre un sfînt care se îngrijeşte de fiinţe atît de puţin îmbietoare şi interesante ca bătrînii care nu-şi găsesc cheile, care şi-au pierdut dinele, care uită ce au uitat?
Cită orbire şi îngustime! Sf. Anton e deosebit de vrednic de toată admiraţia pentru că este atît de bun incit îi e milă de nişte biete fiinţe de care toată lumea găseşte de cuviinţă să rîdă ori măcar să le privească de sus, cu ironie şi condescendenţă. Dar pierderea unor chei poate fi prilej de cmntă suferinţă (mai penibilă fiindcă pare şi ridicolă), iar moartea unui căţel iubit e o tragedie pentru cine-i singur pe lume şi slab în faţa vieţii. Există şi un snobism al compătimirii: numai faţă de eroi şi evenimente solemne. Pe cînd Sf. Anton îndrăzneşte a se înduioşa de mărunte dureri şi a se apleca milos asupra obidiţilor în haine negre, luaţilor peste picior şi amatorilor de pisici.
Eu văd aici un prea plin de bunătate, o subtilă îndurare: un fel de misionarism nu în depărtatele insule ale mărilor sudului ci în regiunile cele mai modeste ale psihiei, la întretăierea dintre nepricepere şi resemnare. N-au şi învinşii, zăpăciţii şi ghinioniştii dreptul la mîngîiere?
