largi, ori ateiştii de nuanţă agnostică, divinitatea din cerul al nouălea nu este o „forţă" sau o „energie", cît mai impasibilă şi mai impersonală, un ascuns coordonator sau constructor, ci este Dumnezeu cel cu barbă albă, blînd şi bun.

Dumnezeul copilăriei celei mai îndepărtate şi al colindelor, al cozonacilor, colindeţelor şi turtelor, al celor mai frumoase seri de Crăciun, cel din Dickens şi din Bibliotheque Rose.

Aici stă Hristos, Mîngîietonil şi Odihnitorul, care ne-a tăgăduit că ne va tămădui de rele, scîrbe, păcate şi dureri, la care se gîndesc eroii lui Cehov din Unchiul Vama. (Ne vom odihni, unchiule Vama...) Dumnezeul cel mai de sus, final, din taina tainelor şi sfinta sfintelor nu este cîtuşi de puţin cel abstract, nu e Creatorul rece, nu e Brahma necuprins şi neschimbabil, nu e cugetătoarea zeitate a gnosei, depărând eonii. Şi-n acest al nouălea cer, nelocuit de Brahma, desigur că nu mai domneşte seriozitatea pămînteană; nici urmă de această aşa-zisă

seriozitate a pedanţilor, conştiincioşilor, fariseilor şi contabililor. Serioşi în lume ni se cere a fi în înţelesul de virtuoşi, cinstiţi, atenţi la durerile altora; dar nu mohorîţi şi nu executori nemiloşi ai regulamentelor trecătoarelor împărăţii şi efemerelor prefecturi de poliţie. Călugării sunt voioşi - de ochii lumii se abţin s-o arate în public, dar purtarea lor arcană e alta -, acri sunt dracii şi funcţionarii -, iar în cer, pun rămăşag, nu mai există decît zburdălnicie. Cum de-ar putea fi altfel, de vreme ce Mîntuitorul ne spune limpede că acolo nu pătrunzi dacă nu eşti ca pruncii. Oare „serioşi" sunt pruncii ori de o neastîmpărată veselie?

- Pe Creator e mai toată lumea gata să-1 admită, pînă şi ateii mai împac iuitorişti, iar agnosticii in corpore. Şi francmasonii recunosc un Arhitect, o

Fiinţă Supremă. Ca şi Robespierre. Toţi simpatizanţii, sub o formă ori alta, ai teosofiei şi hinduismului (şi sunt numeroşi în lume) nu se împotrivesc ideii unui spirit diriguitor. Acum, pînă şi oamenii obişnuiţi cu limbajul ştiinţific de mare popularitate şi amatori de exprimări obiective pomenesc fără supărare de o Energie, o Forţă, un Motor.

Motor era şi la Aristotel. Dar nouă, aici, în închisoare - chintesenţă de viaţă

- cît de neştiutori ni se par toţi, de la Stagirit la Rene Guenon şi la Edouard Sehure! O fi, nu zic ba, o fi aşa cum spun ei pe la cerul unu sau doi. Pe acolo da, e matematică, e gnosa, doi şi cu doi fac patru, e arhitectonică, sunt linii de forţă, orbite planetare, legi, dreptate, mă rog, socoteli...

De la al treilea în sus, lucrurile se schimbă însă. Orice urmă de contabilitate dispare. Suim spre Hristos. Galaxiile şi eonii rămîn, cuminţi în urmă. începe greul urcuşului. Vămile se înteţesc. Pentru ca să trecem de la Creator la ideea Treimii, la realitatea unei divinităţi nu numai ntotputernică şi ordonatoare, ci şi mai ales bună, îngrijorată de soarta

162

făpturilor; iubitoare de oameni pînă la jertfa, izbăvitoare şi consolatoare.

Creştinismul nu e numai o religie care se închină unui Făuritor, ci şi crede nebuneşte într-un Mîntuitor care pe Sine s-a dăruit, din dragoste, lumii*. Losski spune dar că nu monoteist e creştinul, ci credincios al unei religii trinitare. El, creştinul, intră în alt domeniu decît al monoteismului; moralist, drept ori sistematizat.

Pe măsură ce urcăm scara cerurilor, priveliştile sunt mai neaşteptate. Printre constelaţii şi roiuri de galaxii, stele iiovae, pitice şi albe, uitînd de predici mînioase, volume de teologie şi argumente apologetice, depăşind izvoare veşnice de hidrogen - reglate de spiritul profesorului Hoyle -, lăsînd în urmă

judecători, constructori, socotitori, profeţi, gravi filozofi şi geometri neeuclidieni. Sufletul urcă mereu mai sus, curăţîndu-se, pînă la staţia terminus: locul de lumină şi verdeaţă, pajiştea înflorată, mişunînd de căţei mici şi dolofani şi de pisicuţe albe cu fundă, acolo unde răsună acordurile divertismentelor lui Mozart şi se ostenesc îngerii cu aripi ai lui Liliom să ofere necontenit dulceţuri şi şerbet, acolo unde se află Dumnezeul cel adevărat, al pruncilor lăsaţi - în sfirşit -

să vină, oricît de bătrîni de ani sau de împovăraţi de grele amintiri, să vadă: pe Tatăl cu barba albă, la mijloc, pe Hristos purtător de stigmate şi cruce în dreapta, pe Duhul curăţitor şi alinător în stingă.

- Creştinismul, să luăm bine aminte, nu e o simplă şcoală a cinstei, curăţiei şi dreptăţii, ori o nobilă şi raţională explicaţie a vieţii (teologia mai bine decît zoologia ne dezvăluie tainele: Emil Cioran); ori un înalt cod de purtări (confucianismul, şintoismul); ori o terapeutică evazionistă (stoicismul, Yoga, zenul) ori un set de întrebări (taoismul); ori un act de supunere în faţa Unicului (iudaismul, islamismul). E mai mult şi mai deosebit: e învăţătura lui Hristos, adică a dragostei şi a salvatoarei putinţi de a ierta. Nici o religie nu concepe îndreptarea păcatelor altfel decît pe dnimul logic al compensării (iar în bralimanism şi budism teoria, prin samsara, e împinsă pînă la consecinţele cele mai absolute); numai în religia în care Dumnezeu nu primeşte jertfe, ci se jertfeşte El s-a putut ivi speranţa ştergerii totale şi instantanee a păcatelor, prin

cel mai cutremurător şi mai anti-contabilicesc - deci şi cel mai scandalos - «rt.

(în această metanoie, revoltătoare pentru ordine, raţiune şi dreptate, îşi găseşte probabil explicaţia şi ciudata repulsie pe care, singură printre celelalte confesiuni, o provoacă multora creştinismul.)

* „Nu cuiele şi piroanele, ci dragostea l-a ţinut pe Hristos ţintuit pe cruce"

(Sfîrta Clarisa) (Nota mit.)

163

Creştinul cată să respecte din toată inima budismul, brahmanismul, iudaismul, islamismul... dar să nu uite că religia lui e foarte deosebită de acestea.

E o credinţă în care eu cred că cerul final nu e al matematicilor sau filosofiilor, ci al pletelor albe şi al căţeilor graşi şi al pisicuţelor cu tundă. (De vreme ce Domnul îi cheamă pe copii şi-şi aseamănă împărăţia cu ei, nu ar fi deloc de mirare să se afle într-însa ce le place lor.) Matematica e adevărată, ca şi dreptatea, ordinea, mecanica sferelor. Dar numai pe o porţiune. Sus de tot e altceva.

„Teologii morţii lui Dumnezeu"' cad în extrema cealaltă: îl contestă pe Dumnezeu Tatăl şi-1 recunosc numai pe Hristos. Dar în ce fel! Numai ca simbol al omului, al aproapelui, al problemelor omeneşti - pe care se grăbesc să le confunde cu preocupările lor politice: războiul din Vietnam, drepturile civile ale negrilor, progresul ţărilor slab dezvoltate... Aţi înţeles? Dumnezeu desfiinţat, iar Hristos secularizat, politizat, criptocomunizat.

- Pînă la cibernetică poate că mai găseau scuze oamenii de ştiinţă lipsiţi de credinţă în Dumnezeu. Deşi Bettex, încă din veacul trecut, spunea că la cei simpli şi inculţi necredinţa este explicabilă, dar la savanţi.desigur nu. Bacon, acum mai bine de trei veacuri, tot la cărturari se referea certîndu-i că nu-1 pot gîndi pe Tatăl numai deoarece, potrivit cuvintelor Evangheliei, „se rătăcesc necitind Scriptura şi necunoscînd puterea lui Dumnezeu."

Cibernetica a dovedit peremptoriu ceea ce progresul neîncetat al ştiinţelor dezvăluia cu încetul: implicata, absoluta necesitate a unui Mare Programator.

Biologia: admite în cele din urmă că analizorii (cum ar fi ai văzului) intră în acţiune după un program dinainte stabilit (înnăscut zice Monod) şi că transmit numai selectiv - există neuroni specializaţi numai pentru viziunea liniilor drepte, spre pildă -, realitatea fiind analizată în fiecare situaţie după criterii preexistente.

Codul genetic? Fixat şi invariabil, programat. Constituţia atomului? Numai după anumite modele arhetipale, programate. Limbajul? Structurat şi el, ca inconştientul, după program. Invarianta speciilor? Tot dovada unor limite prevăzute. Reţeaua legăturilor de rudenie? Cu numeroase variante, dar nu infinite, deci iar structuri, programare.

Acestea sunt viziuni cibernetice ale lumii, adică tot atîtea recunoaşteri ale unor modele. Să fie toate spontane şi întîmplătoare? Aida de! Cibernetica este suprema dovadă raţional ştiinţifică a creaţiei, noţiunea universală de programare nu mai îngăduie nici o îndoială cu privire la existenta Creatorului.

164

Ceea ce, desigur, nu cuprinde şi necesitatea unui mîntuitor şi a întrupării sale. Acestea rămîn mai departe sub semnul libertăţii, sunt actul nostru cel mai de preţ, mai specific diferenţiator şi mai anti-en-tropic: actul de credinţă, la fel de antidestin ca şi Arta pentru un Malraux, ca şi anti-istoria pentru un Mircea

Eliade.

Ipoteza hazardului creator al vieţii mi se pare, faţă de a creaţiei divine, din ce în ce mai puţin probabilă: pe măsură ce realitatea se dezvăluie în uluitoarea ei complexitate şi conexare. Puţin probabil în limbaj probabilistic e tot una cu zero.

(Dar calculul cu milioanele de maimuţe care bat la maşină vreme de milioane de ani? Nu vor bate pînă la urmă şi Hamlefl Posibilitatea e pur teoretică, iar exemplul - scolastic - are tot atîţia sorţi de realizare ca şi tragicul sfirşit care-1 aşteaptă pe măgarul profesorului Buridan. Şi chiar dacă l-ar bate, nu va fi niciodată scos din flux şi nici nu va fi trecut în acumulator ori stocat ori copiat: Va fi tot o virtualitate.

Că pilda cu maimuţele dactilografe43 e neconcludentă şi constituie o alegorie pseudo-ştiinţifică rezultă şi din aceea că întreg raţionamentul implicat suferă de un viciu elementar: o confuzie în privinţa verbului a bate. Maimuţele nu bat la maşina de scris în sensul operaţional care singur ar da naştere unor serii combinatorii asupra cărora să se poată face calcule probabilistice, ci lovesc într-însa, asemenea copiilor care se aşează la pian şi se prefac a cînta. Dacă

maimuţele ar putea fi învăţate să bată clapele izolat, exemplul din nou n-ar fi bun pentru că în acest caz nu mai avem de a face cu serii de întîmplări ci de acte conştiente.)

- Dumnezeu, precizează iezuitul Hausherr, nu este infinit, ci adevărat.

Dumnezeu nu este Infinitul, ci Adevărul. El a creat infinitul, dar e o Persoană.

(După cum şi pe om-persoană 1-a creat prin suflu, prin cea mai directă şi personală relaţie. O Idee sau o Forţă avînd de rezolvat aceeaşi problemă, ar fi găsit alt mijloc, dar e sigur că nu pe cel indicat la Fac. 2, 7: a suflat în faţa lui suflare de viaţă.)

Afirmaţia lui Hausherr şi textul biblic ne scot din „silogismele amărăciunii", deznădejde şi „coşmarul dialecticii."

- Dacă-mi îngădui să vorbesc de o barbă albă, de animale, dulceţuri şi flori în cerul al noulea nu o fac desigur dintr-un antropomorfism atît de extrem încît nu poate fi măcar bănuit, ci fiindcă mă gîndesc la stări duhovniceşti a căror echivalenţă metaforică e cel mai bine redată prin căţeluşi, pisicuţe etc.

- Aşa să fie? Nu cumva sunt nu numai stări ci şi transfigurata lor materialitate?

165

Poate că nu stăruim îndeajuns asupra faptului că Ierusalimul ceresc nu va fi

altă lume ci tot aceasta, dezvrăjită, cu alte sensuri şi valori, la alte niveluri de curăţie şi intensitate, dar nu ruptă de imagistica proprie făpturilor create după

chipul şi asemănarea divinităţii.

- Bătrînul Haydn e întrebat pentru ce muzica lui religioasă este veselă în loc de a fi ceremonioasă şi solemnă.

Răspuns: pentru că ori de cîte ori mă gîndesc la Dumnezeu mă cuprinde veselia. BUGHI MAMBO RAG

- Oi fi d-ta, domnule, prinţ şi coborîtor direct din nu ştiu aţi domnitori, dar te-ai pişat şi nu te-ai spălat pe mîini...

- Eu!?