Greşeala lui Nietzsche, proclamă Al. Pal. în zgomotul asurzitor al camerei optsprezece (Cine se-nscrie la tun? unde ai pus iar căniţa dom'le? Prapură pe franţuzeşte e oriflamme, abassourdi pe englezeşte e flabber-gasted. Băgaţi de seamă cine mergeţi la tun nu mai e decît foarte puţină apă! Pipetă pe franţuzeşte nu mai ştiu, prinţule, dumneata-ţi mai aduci aminte cum e pipetă pe franţuzeşte?), este că a dispreţuit cele mai virile sentimente şi printre ele pe cel mai îndeosebi viril, de care dau atît de frecvent dovadă eroii homerici sau eroii medievali: mila. Lacrimile sunt şi ele apanajul războinicilor în Iliada.
(Mila, aveam să citesc după eliberare, în opera lui Eugen Ionescu, mila nu
este sentimentală, domnilor nitzscheeni, ci umană şi bărbătească. A1. Pal.
vorbise mai înainte ca vreunul din noi să fi citit acele cuvinte ale lui Eugen Ionescu.)
141
1934
Manole despre nebunie: cel mai pertinent lucm în privinţa nebunilor 1-a spus Salom Alehem: nebunul nu sparge numai geamurile altuia.
Putem aşadar şti oricînd şi oriunde dacă nebunul e nebun adevărat ori prefăcut. Dacă sparge numai geamurile altuia înseamnă că nu e sincer, iar dacă le sparge pe ale lui ori pe ale altora şi pe ale lui nu încape îndoială că e nebun autentic.
Nebuni autentici: 1948, Radu Cioculescu: nu dă la Securitate numele -
neştiute de această instituţie - celor (mă număr printre ei) care l-au ajutat la redactarea şi transmiterea în străinătate a unor memorii. 1950, A. L. Zissu: refuză
semnarea apelului pentru pace de la Stockholm; le spune celor veniţi cu pantahuza că el e pentru război, îi beşteleşte, îi alungă - şi nenorociţii, îngroziţi, o iau la fugă dîndu-şi seama că fiind trei vor fi siliţi să-1 denunţe.
Cernica, 1965
Părintele stareţ Roman: vina cea mare a fariseului nu este atît mîndria cît e convingerea că-şi ajunge sieşi, că se poate îndreptăţi de unul singur, că nu are nevoie de Dumnezeu.
Iar despre timp: creştinul e cel care nu trăieşte nici în trecut, nici în viitor, ci numai în prezent. Trecutul nu-1 apasă, viitorul nu-1 îngrijorează.
(Nu cumva pentru creştin e mai ales valabil versul lui Mallanne, unul din cele mai frumoase ale limbii franceze: Le vierge, le vivace el le bel aitjowd'lua'*"?)
Septembrie 1940
Citesc cu stranii simţăminte de satisfacţie (numai Casandra a ştiut cît e de dureros să vezi că ai avut dreptate), lipite pe ziduri şi stîlpi, manifestele mişcării legionare împotriva lui Carol al II-lea. E un drept la critică pe care autorii manifestelor şi l-au cîştigat prin suferinţă. Dar, peste cîteva zile, anumite declaraţii şi articole duhnesc a răzbunare şi prea multă pricepere în arta folosirii părţii de unde bate vîntul. Copleşitor titlu al unui scurt articol de Iorga: Să nu fim mojici.
142
Jilava, camera O, decembrie 1963
Profesorul Vasile Barbu, fost şef al organizaţiei legionare de Vlaşca: îţi spun adevărul, îţi vorbesc ca unui camarad. Căpitanul, s-o ştii, era mai presus de orice credincios. Dacă trăia, legiunea nu ar fi ajuns ceea ce a devenit: o a cincea coloană germană. Creştină şi romanească era legiunea pentru întemeietorii şi fruntaşii ei, omorîţi toţi cu juvăţul de Carol al II-lea. Idealul lui Codreanu a fost Icoana şi după ea ar fi întocmit rînduiala ţării, nu după programul de la Niirenberg. Dar dacă au rămas în viaţă numai un pumn de executanţi şi-n jurul lor nişte zurbagii...
- Spiritului european dr. Al.-G. îi reproşează ataşamentul feroce, animalic, pentru viaţă. Europeanul e aproape incapabil de sinucidere: dovadă de^ laşitate.
Asiaticul e mai detaşat, nu atît de jalnic înrobit de existenţă. în creştinism (nu contestă) precumpăneşte cultul vieţii veşnice, dar la european, la omul1 alb, vede altceva: o frică josnică, o cramponare cu orice preţ, cu preţul oricărei ticăloşii, oricărei crime, de verbul a trăi. Cramponarea asta la viaţă, de cîine estropiat, de orb paralitic, de canceros înnebunit de suferinţe şi care tot mai suge vitamine, de trădător care pentru a scăpa de moarte şi-a vîndut neamul întreg şi tovarăşii toţi, o exprimă cel mai bine pronumele neutru nereflexiv, de lipsă în româneşte: on veni
vivre sau în nemţeşte: man will leben. Formula cea mai deprimantă: es will leben, aplicată omului.
Iulie, 1952
Tata e la fabrica de sticlărie de la Pădurea Neagră, tocmai în Bihor, împlinind unsprezece luni într-o aceeaşi întreprindere (aproape de necrezut), eu mă aleg cu un concediu de douăsprezece zile lucrătoare. Merg să le petrec la Timişul de Sus, unde maicile augustiniene mai au şi acum o pensiune (Manole: i-a apucat pe toţi ovreii mare dragoste de mînăstiri şi de catolicism).
Clădirea dinspre şosea a instituţiei lor fiind ticsită, sunt cazat într-o anexă
lîngă bisericuţă, unde locuieşte permanent văduva ministrului C, care a jucat un rol însemnat în crearea localităţii Timiş.
Deîndată după sosire, cer voie să-i'prezint respectele mele Doamnei C; mă
primeşte cu bucurie şi-şi aduce bine aminte de tata.
După cîteva zile mă îmbolnăvesc destul de rău; vecina mea îmi aduce pline prăjită şi ceai. Poartă - ca şi Alexandrina Cantacuzino şi 143
celelalte doamne de la Asociaţia naţională a femeilor ortodoxe române (uneori şi Regina Măria) - o rochie de culoare închisă, de mătase; rochia îi vine pînă la bărbie şi-n jurul girului stă un lanţ lung de care atîmă o cruce masivă de argint. Ori de cîte ori îmi aduce pîinea prăjită şi ceaiul, doamna C. îmi face semnul crucii pe frunte.
Februarie 1971
Eu am venit ca oile melc să aibă viaţă şi să aibă belşug.
Ioan. 10, 10
Predica de alaltăieri a părintelui G.T. şi scrisoarea din Ottawa a lui Toma Pa\ el coincid aproape; ca dată, ca subiect.
în amîndouă e vorba de tema ospăţului în toată învăţătura lui Hristos.
Orice prilej îi cade la îndemînă Domnului pentru ospeţe şi veselire. Se dau mese după o vindecare trupească (Mat. 8, 15; Marcu 1, 31; Luca 4, 39 si 8, 55); după dobîndirea unui nou adept sau cucerirea unui suflet (Mat. 9, 10; Marcu 2, 15; Luca 5, 29); în cazul fiului risipitor sau al vameşului Zaheu, marea căinţă este aceea care îndreptăţeşte splendoarea serbării. Domnul binecuvîntează şi înmulţeşte vinul la nunta din Cana; Măria miruieşte şi ea în timpul unei mese; la Betania a fost masă mare de vreme ce Marta era atît de îngrijorată şi covîrşită de treburi.
Nu numai că nu refuză invitaţiile păcătoşilor, dar nici pe ale fariseilor nu le respinge Domnul. Cerul e adesea asemuit cu un ospăţ (Mat. 22, 2; Luca 14, 16; 22, 30); şi ce i se făgăduieşte insului care-şi deschide inima lui Hristos? Cel care, pînă atunci stătea şi bătea la uşă, acum afirmă: voi intra la el şi voi cina cu el şi el
cu Mine. (Ap. 3, 20).
Această neistovită bună dispoziţie şi vrere a Domnului de a săibători bucuriile prin ospeţe apare proiectată pe tot cursul anilor de predicare; textele:
