insipida existenţă a lumii.
Planul lecturii a treia, ori al iniţierii superioare: dreptatea e a lui Serenus Zeitblom, nu în mod searbăd, ci paradoxal, frenetic, kierkegaardian. Adrian Leverktihn e cu adevărat nebun, idealul este un Zeitblom efervescent. Credinţa babelor e deci bună? Bine e să mergi la biserică şi să aprinzi luminări? Desigur.
Dar nebuneşte. Efect de zoom: normalul, dacă e practicat cu entuziasm, e superior nesăbuinţei. Viaţa cumsecade considered as one of the fine arts42!
îmi aduc aminte de teoria lui Manole despre necesitatea creării unui partid al moderaţilor violenţi (ori al conservatorilor în trenchcoai) menit să apere cu ultima vehemenţă - soreliană - echilibrul, raţiunea şi cumsecădenia.
Februarie 1931
Ceai la Anetta, cu numeroşi invitaţi. Manole a consimţit să vină şi el, după
îndelungate stăruinţe din parte-mi. Declară că nu-1 interesează o adunare de ovreiaşi procomunişti ori vag de stînga. în timpul mesei (bufet rece) recunoaşte că există şi lucruri onorabile care se pot spune
148
despre Karl Marx. Care sunt acele lucruri onorabile? vrea să ştie Bellu Z., niţel curios, dar mai ales răbduriu-dispreţuitor. (Se vede bine că tînărul ăsta îndrăzneţ nu e lămurit. Să-1 ajutăm - lămurim.)
Bunăoară, zice Manole, faptul că luase de nevastă o nemţoaică grasă şi de familie foarte bună. Cînd Engels a vrut să ia în căsătorie o muncitoare, doamna Marx 1-a ameninţat că nu-1 va mai primi în casă. Apoi Marx avea o barbă
splendidă şi era un bărbat frumos. Şi bea zdravăn, ce-i drept mai mult bere -
constată Manole cu părerea de rău a omului silit să recunoască şi defectele unei personalităţi altminteri fără cusur - dar ţinea la băutură şi într-o zi o englezoaică
beţivă s-a amorezat pe imperiala unui omnibuz de el şi de barba lui.
Bellu Z. fierbe. (Provocare!)
Că îi plăcea să se plimbe prin Londra cu omnibuzul, de preferinţă pe imperială, continuă Manole. Iar despre Lassale, s-a spus un lucru cît se poate de onorabil. L-a spus Bismarck: îmi este adversar politic, mi-ar face însă plăcere să-1 am vecin de moşie.
Toţi stîngiştii întorc plictisiţi capul şi - după un moment de pauză grea - îşi îndreaptă iarăşi atenţia spre sanvişuri, spre sticle.
1968
La ieşirea din brutărie, un cerşetor bătrîn, mic, discret.
îi dau trei sau patru lei.
îşi scoate respectuos pălăria şi-mi mulţumeşte îndrugînd lung. De ce nu ştiu
- amintirea tatei, asemănarea fizică (de mititel gîrbovit), gestul atît de politicos, ruşinea de a fi salutat de un moşneag pentru cîţiva lei, năvala în memorie a scenelor de puşcărie revelatoare ale bietei condiţii umane? -, dar izbucnesc într-un plîns cu hohote în mijlocul străzii, ca nebunul.
Gherla 1962
Virgil B., cu ochi de veveriţă, micuţ, tras prin inel de felul lui, iar acum scheletic, oprit în dezvoltare, căruia hepatita infecţioasă i-a lăsat o piele cerată de nuanţă verzuie, e puşcăriaş de la şaptesprezece ani. Cînd îi fac cunoştinţa are douăzeci şi cinci. Privirea, mişcările, iuţimea, neastîmpărul, gesturile de titirez, setea de cunoaştere, supărările din te miri ce sunt toate de copil. Ştie de necrezut de multe lucruri, unele ţin de rubrica enciclopedică a unei reviste de ştiinţă şi tehnică pentru tineret.
149
Spre pildă tabelul lui Mendeleev în întregime, pe grupe, sub-gmpe şi perioade, simbol de simbol. ÎI învăţ şi eu, împreună cu maiorul Ilie Şerbu; vîrsta, la acesta din urmă, n-a obosit pornirea spre învăţătură; şi nici n-a curmat elanul spre bine.
Virgil e pasionat de existenţialism, despre care a mai auzit; i-1 expun, iar şi iar. îi povestesc şi piesele lui Ionescu: îl farmecă. Deşi trăieşte izolat de lume, între pereţii groşi ai fostului fort Jilava, sau între ai clădirii tereziene (martinuzziene, cînd trece la zarcă) de la Gherla, lui Virgil spiritul generaţiei şi aerul timpului (încotro sufla vintiil veacului) îi dau antene speciale care-i înlesnesc priceperea şi-1 ajută să ghicească pe sărite.
Tot vorbind cu el despre existenţialism şi tot privind înjur (suntem într-o cameră rea), îmi formez părerea, că - descriptiv şi expozitiv -existenţialismul are dreptate. întocmai aşa e viaţa cum o vede existenţialismul, aşa arată lumea cînd lipsesc naiva credinţă în Dumnezeu şi iluziile moralei. Da, zidul, greaţa ţi mîinile murdure (murdare de pe urma compromisurilor şi trădării, dar şi inevitabilului frecuş cu zilele) definesc oribilul univers din care Hristos nu mai face parte.
(Apartamentul părăsit de oameni, năpădit de şoareci şi păsări de noapte.) Descrierea este cu totul neexagerată, a existenţialiştilor; numai soluţia lor e greşită. Sau mai bine zis nu cunosc soluţia: străpungerea zidului pînă la Iisus mîngîietorul. (Mîngîietoad dar şi revelatorul, liniştea dată creştinului este şi ea întemeiată pe cunoaştere, întru nimic mai puţin decît cea -dobîndită prin budismul indian ori zen). Şi e de mirare: unii existenţialişti au fost prin închisori: cum de n-au găsit mijlocul de a trece prin ziduri'? BUGHI MAMBO RAG
... Nemţii pe colonelul Sturdza 1-au primit foarte corect, dar rece. Dovadă
că pe atunci mai exista un simţ al onoarei militare... Iar cînd a venit Mackensen în teritoriul ocupat, la Bucureşti, să-l vadă pe Caip, bătrînul germanofil a ieşit în capul scării şi l-a dat afară... Ce spui, domnule? de unde ai scos-o p-asta? E
absolut fals ... îi spune Marcellus lui Demetrios...
- Andre Gide: cititorii şi urmaşii lui s-au bucurat grozav de cuvintele ieşite din gura lui Ivan Karamazov: dacă nu există Dumnezeu, totul este îngăduit.
Raţionamentul e simplu: de vreme ce Dumnezeu nu există, opreliştele nu mai au nici un rost, poţi face - netulburat - orice. Dar viziunea aceasta libertină şi liniştitoare (iar mama tot a murit, nici nu mai e nevoie să plec în Algeria) pierde din vedere o altă ineluctabilă consecinţă
150
a formulei. Dacă Dumnezeu nu există înseamnă nu numai că insul îşi poate
face de cap, ci şi că natura şi universul nu mai au nici o îndatorire faţă de om.
Cine mai poate spune, dacă aşa stau lucrurile: nu e drept? Ori: de ce ni se face nedreptate'? Totul e îngăduit şi împotriva fiinţei raţionale; totul e îngăduit şi forţelor oarbe ale naturii, coincidenţelor ironice ale hazardului, urzelilor complicate ale destinului. Totul este posibil: este posibilă batjocura, terfelirea, absurditatea. (Fără a mai vorbi de urmările pe plan concret: omorurile, atacurile, violenţa - sunt şi ele neplăcute cînd trec din cărţi în stradă, întrebaţi-i pe locuitorii marilor metropole după ora opt seara.) Ştiu eu pe cineva care s-ar veseli să fie aşa: să nu mai fie limitat, să nu mai fie silit să se grăbească.
Iubitorii de raţiune şi dreptate - printre care s-au recrutat îndeobşte necredincioşii — ar trebui să-şi dea seama că ei, mai mult decît oricine, au tot interesul ca Dumnezeu să existe. Să nu dea acest contestat Dumnezeu nimănui să
ajungă a-şi dori ca Dumnezeu totuşi să existe şi să nu ne fie îngăduit chiar orişice.
(Oare Troţchi şi alţi surghiuniţi ai idealului comunist n-au fost -aşa, niţel -
