Vreau acasă. Nu mă mai joc. îi bagi pe toţi în horă, îi aţîţi, tocmeşti lăutarii, încingi petrecerea, strigăturile de la tine vin, eşti cu ei — şi-i laşi baltă, mască, ţuţ. Adio. Plecăm. N-am cuvinte. Ia-1 de unde nu-i. Edgar Vălas cu bine.
Observaţi la calitate. Trio Iozejhiv. Doctorr King, şedinţe de fachirism. Mafalda, calea Dorobanţi 43. Hîrtia glonţ scoasă din vestă ca asul de pică de sub mînecă.
Laila, celebra votantă, calea Griviţei 373, tramvaiul 12 şi 24, în fundul curţii, de la 9-13 a.m. şi de la 17-20 p.m., în lipsa mea de acasă primeşte soţul meu, profetul Theodorescu. Şiretlicul, escrocheria, trişarea, păcăleala. Dacă-s proşti.
Oamenii cu scaun la cap sunt scîrbiţi - unii zîmbesc. Oamenii mai simpli sunt cuprinşi de o pică, o rîcă, o ciudă, o ură, cu sorţi de lungă durată.
(Cervantes în Algeria, după ani de zile, izbuteşte să organizeze cu alţi cîţiva o evadare. Noaptea se întîlnesc cu toţii pe ţărm. Corabia tocmită e acolo, gata de plecare. Lipseşte însă unul dintre ei. îl aşteaptă. Trece timpul. Se hotărăsc să
plece fără cel care-i în întîrziere. Cervantes stăruie: să-1 aşteptăm, închipuiţi-v ă
deznădejdea lui cînd va sosi şi va vedea corabia în larg... Mai stau, se perpelesc, vine şi cel lipsă... Era turnătorul. Sunt prinşi cu toţii şi duşi înapoi in sclavie.
Povestea aceasta atroce - unde Cervantes apare atît de nobil, dovedindu-se că nu întâmplător a scris el Don Quijote - mi-o aduc aminte, fără legătură
directă, cozile de la prefectură.)
- Tot printr-o asociaţie de idei pe care, la început (apoi însă da) nu mi-o pot lămuri, îmi aduc aminte de (pseudo) memoriile lui Ciano, citite prin 1946-1947.
După 1942, dintr-odată, iată că tonul memoriilor lui Ciano se schimbă: acum vorbeşte ca un european, ca un aristocrat, ca un gentleman, ca un liberal; ororile naziste îl scîrbesc şi-1 înspăimântă. Vrea pacea, vrea liniştea, vrea le bon
vieux tempsiS\ Ta te uită! S-a zis cu imperiul, cu violenţa, cu uleiul de ricină; el, Ciano, oricum, sa se ştie, nu-i decît un diplomat, ca Talleyrand, ca Vergennes, ca Mettemich. El usturoi n-a mîncat. El unul mîinile cu sînge nu şi le-a murdărit. E
un om de lume, cu păcate, dragă Doamne, dar mereu cu mănuşi albe.
Şi încep să apară în memorii personaje noi: Dumnezeu, Papa, regele, principele Umberto. Dar cînd? Cînd îşi aduce aminte Ciano de micul rege, de Papă, de Talleyrand, de Europa? Cînd 1-a încolţit frica şi s-a 138
văzut că trupele aliaţilor germani nu vor cîştiga războiul. Nu înainte. Numai atunci vechea, sănătoasa frică şi-a recunoscut copilul: mamă bună. Numai arunci apare iar H conte şi se pornesc a străluci valorile vechii civilizaţii liberale şi candelabrele saloanelor europene.
Şi la evrei vedem o revenire la trecut şi repudieri: dar repudieri provenite nu dintr-o evoluţie ori o cutremurătoare descoperire, ci datorită unor prea concreţi factori externi.
- Ierarhia păcatelor
Biserica le împarte în: veniale, de căpetenie, strigătoare la cer şi cele împotriva duhului sfint.
închisoarea cunoaşte numai două categorii: cele care se iartă (traficul de devize şi aur, trecerea ilegală a frontierii, furtul, omorul, curvia, preacurvia, pederastia, parazitismul, vagabondajul, defăimarea instituţiilor de stat) şi cele care nu se iartă (şantajul şi turnătoria).
(Nu le iertăm noi, oamenii; cînd e căinţă cutremurătoare, Dumnezeu ştie el ce face; în Procesul lui Iisus de Diego Fabri, Maica Domnului îşi întinde broboada de femeie sărmană pe capul trădătorului scuturat de hohotele de plîns ale părerii de rău.)
- Diviziunea muncii.
Occidentalii (Beckett, Ionescu, Cioran...) sunt nenorociţi pentru noi; iar noi
- noi care ştim ce poate fi un petic de cer, o felie de pîine, un pat propriu, un cui, un creion — suntem fericiţi pentru ei.
Aprilie 1960
Din camera 18 suntem scoşi după o lună şi risipiţi prin alte celule. Am norocul să fiu luat odată cu naşul meu şi dus la 24, unde primul om de care dăm e călugărul care m-a creştinat şi care fusese scos două zile după botez.
în noua celulă atmosfera de exaltare şi de interes aprins pentru schimbul de idei nu mai există ca în cealaltă. S-a culcat soarele şi a răsărit luna. După a duhului şi a focului, urmează o perioadă a deprinderii traiului cotidian. Brusca deosebire de nivel spiritual şi energetic mă pune serios la încercare şi-mi dă de înţeles că lucrul greu nu este să răspunzi unei situaţii aprige, fie ea chinuitoare, ci să deprinzi a rezista frecuşului zilnic al banalităţii. Şi Mauriac, citîndu-1 pe Charles Du Bos: a şti să crezi şi fără acompaniamentul muncii neîntrerupte. Da, aşa e: deodată muzica nu se mai aude, ca şi cum ai fi trecut de colţul străzii. Aici să te văd băiete! La anchetă era o luptă, un vîrtej absorbant şi-mbătător în felul lui, dar acum în cenuşiul plictisitor al programului (fie al programului 139
cu totul excepţional din puşcărie care, oricît de altul decit cel din afară, tot un train-train de vie" este - şi cît de calculat de gol este: Insul, Timpul şi Ceilalţi) ce rămîne? Ce ai mai propriu, ce eşti: vlaga, osînza, materia cenuşie, hormonii -
TU!
Am din fericire drept sprijin pe naşul meu şi pe cuviosul Mina. Viaţa de mînăstire (şi poartă rasa de cînd era flăcăiandru) 1-a pregătit de minune pe călugăr pentru închisoare şi 1 -a învăţat ceea ce este esenţial pentru a răbda: să
ştii să taci, să nu te mire şi să nu te necăjească nimic, să fii surd, să fii hotărît a îndura totul fără a cricni (fără a cîrti zic monahii), cu o egalitate oarbă şi încăpăţînată avînd drept ideal nepăsarea de nu chiar nesimţirea. Iar dintre acestea cele mai mari sunt: tăcerea şi nepăsarea. Textiu biblic (Iacov 3, 2) - în care se afirmă că cine-şi poate înfrina gura îşi poate înfrîna trupul întreg şi toată fiinţa -
are un caracter ştiinţific şi experimental întru nimic inferior al unuia de, să zicem, Claude Bemard.
Naşul, aici, se arată din ce în ce mai „spiritualist" ceea ce în limbajul intelectual al camerei desemnează un amestec de spiritism, parapsihologie şi credinţă în metempsihoză. Spiritismul nu-mi spune nimic. Mihai Avramescu şi Pavel Sim. mi-au dat să-1 citesc pe Guenon care a făcut ţăndări din spiritism -, dar e, la mine, şi o reacţie repulsivă personală; cît priveşte însă parapsihologia, la locul ei de îndreptăţită disciplină psihică bazată pe observaţii, nu poate fi contestată. După ce s-a rîs atîta de ei, biocurenţii doctorului Giurgea de la Militari sînt acum în domeniul public Al ştiinţei.
Dar pînă şi spiritismul (răspîndit pe unde n-ai crede: căpitanul de jandarmi
M.D. are un prieten care a fost regele Ludovic-Filip şi cunoaşte o doamnă care e reîncarnarea reginei Elisabeta a Angliei) în atmosfera seacă şi cumplită a celulei, întrucît e altceva decît odiosul concret, bob număratele obiecte utilitare (prici, tinetă, balie, ciubăr, masă, cănită, gamelă, gata) şi lumina brutală a becului, ni se impune ca îmbietor. în orice caz evocă încăperi cu mobile de prisos ori cu lampa stinsă, ceea ce nu-i lucni de lepădat. în celulă orice taină dispare : puţinătatea lucrurilor, cunoaşterea aprofundată a obiceiurilor şi caracterului oamenilor din jur, invarianta absolută a curgerii timpului. Şi rezultă că printre altele - dar nu departe de apă, somn, closet, vitamine, mişcare - avem neapărat nevoie şi de penumbre, de niţel mister. Orice formă de spiritologie apare binevenită şi purificatoare. Aşa încît ascult fără a mă supăra multe relatări despre spirite albe, spirite albastre şi spirite roşii, despre Ketfy King şi Sir William Crookes (Ketty 1-a păcălit pe Sir William: acasă la el îi apărea, cînd însă ilustrul fizician a vrut să
repete experienţa la sediul Academiei Regale, n-a mai venit; de ce? a întrebat-o apoi şi a primit
140
răspunsul: ca să te fac de rîs, 'drăguţule; şmecheroasă nevoie mare) şi mă
familiarizez cu Alain Kardec, Leon Denis, Raoul Montendon, Gabriel Delanne şi Sil Russel Wallace. Şiruri de umbre firave se strecoară sfios în celula douăzeci şi patru, conştiente parcă de inconsistenţa lor, dar pline de bunăvoinţă, sărmanele (chiar şi lui Ketty King — în rochia ei bufantă din secolul XVII, - nu-i mai arde de pozne, din milă pentru noi), şi îndulcesc întrucîtva arşiţa materiei cu stropi de iluzie.
(în această a doua celulă de închisoare se petrece, îmi pare, ceva asemănător cu ceea ce trebuie să se fi întîmplat pe drumul către Emaus. Mîntuitorul nu mai e printre ai Săi, mirele a plecat. Dar se cuvine să începi, tu, om, a secreta fidelitate şi un nou fel de fericire, mai în surdină, şi să desprinzi realitatea prezenţei Mîngîietorului în locul cel mai neaşteptat, mai arid; în tine. Trebuie să dai tu însuţi mai mult, nu mai eşti simplu spectator, nuntaş, ci participant cu drepturi egale, asociat, făuritor de fericire pe cont propriu. Trebuie să dovedeşti un lucru foarte greu, că nu numai începutul - nunta - e curat, ci şi că traiul cotidian poate fi menţinut la un grad acceptabil de relativă nobleţe şi demnitate. La fel ca începutul nu e: şi ne doare. Dar tocmai asta e diferenţa dintre copilărie şi maturitate: durerea recunoscută şi răbdată, acceptarea inevitabilei diferenţe de nivel dintre puritatea nunţii şi a sărbătorii şi impuritatea zilelor de rînd şi anilor pe şart.)
Jilava, martie 1960
